„În ţara-n care
gândul n-are glas, mai liber sunt cu mâinile legate.“*
Lisabona
lui Eliade
este titlul sub care revista „Memoria“ (nr. 3/2013) publică textul unei
conferinţe a cunoscutului critic şi istoric literar portughez João Bigotte
Chorão. Traducerea impecabilă aparţine dnei Micaela Ghiţescu, directorul
„revistei gândirii arestate“. „Viaţa medicală“ a considerat ca o datorie plăcută
semnalarea acestei publicaţii încă de la înfiinţare, gândul fiindu-ne, de
fiecare dată, la dr. Banu Rădulescu, medicul-scriitor care a fondat-o. După cum
poate se ştie, Mircea Eliade a îndeplinit funcţia de consilier cultural al
României în capitala lusitană, între anii 1941 şi 1945, după ce îşi încheiase
aceeaşi misiune la Londra. Conferinţa lui J. B. Chorão se referă la ceea ce a însemnat
experienţa eliadescă în Portugalia, ţară cu o interesantă istorie, limbă şi
cultură, mai ales aceasta din urmă atrăgându-l în mod deosebit pe Mircea
Eliade. Amănunte, în Jurnalul portughez.
Călătorind prin oraşe din această ţară, şi-a propus lectura în original a unor
autori lusitani, şi şi-ar fi dorit să scrie un eseu despre Camões, poetul naţional,
asemuit pentru opera sa cu Homer. L-a preocupat expresia saudade – pentru Eliade, un sentiment afin dorului românesc. Conferenţiarul menţionează conservarea memoriei
lui Mircea Eliade în capitala ţării, dar şi în Cascais, oraş vechi, pitoresc,
prin plăci memoriale puse pe casele ce l-au găzduit pe marele istoric al
religiilor.
Zguduitor este, chiar şi pentru cititorul
informat, articolul Fenomenul Piteşti din
perspectiva actualităţii, semnat de Gheorghe Boldur-Lăţescu. Autorul este
un supravieţuitor al reeducării prin tortură aplicată la penitenciarul Piteşti,
apoi şi în alte închisori politice comuniste din România. Debutul articolului
rememorează antecedentele Fenomenului Piteşti, consumate la Suceava în 1948,
când, sub presiunea poliţiei politice de atunci, s-a format un grup de studenţi
având, chipurile, convingeri comuniste (ODCC). Se încerca aplicarea metodelor
de reeducare imaginate de pedagogul sovietic Makarenko. În esenţă, era vorba de
transformarea, prin propagandă, presiuni psihologice şi violenţă, a tinerilor
delincvenţi de drept comun în unelte docile sistemului. Dacă la Suceava,
metodele au fost nonviolente – lectura unor lucrări propagandistice, promisiuni
de reducere a pedepsei pentru cei care aderau la ideile comuniste –, la Piteşti,
subiecţii erau deţinuţi politici, iar metodele au fost în exclusivitate
violente – tortură sub cele mai variate forme, de la cele fizice, de o
inimaginabilă cruzime, până la exterminare, în urma bătăilor. De asemenea,
„demascările“ urmăreau înjosirea, renegarea credinţei şi a valorilor tradiţionale,
distrugerea personalităţii deţinutului. Lideri au fost studenţii legionari Al.
Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu, de conivenţă cu Alexandru Nikolski, Gheorghe
Pintilie, Marin Jianu, Iosif Nemeş ş.a., căpetenii ale Securităţii. Nefiind
posibilă intrarea în detaliile acestui adevărat studiu asupra „apocalipsei Piteşti“,
ne mărginim la a cita subtitlurile, într-o oarecare măsură sugestive pentru conţinut:
„Fenomenul Piteşti şi spălarea creierului la nivelul întregii populaţii“, acţiune
reuşită într-o mare proporţie în Uniunea Sovietică, şi „Efectele postrevoluţionare
ale fenomenului Piteşti“, fiind vorba de reziduurile propagandei şi dezinformării
asupra populaţiei ţării noastre, după evenimentele din decembrie 1989. În
corelaţie tematică sunt, cu textul anterior citat, următoarele două: „Coşmarul
amintirilor“, de Victor Gaidamut (epopeea unei familii de români refugiaţi din
Basarabia, deportaţi apoi în Bărăgan, suferinţa autorului, în calitate de fiu
al unei familii care se salvase deportării în Siberia etc.) şi „Din viaţa deţinutului
politic Dumitru Gh. Bîrjovanu“, copil de ţăran mijlocaş, ajuns preot, peregrin
prin puşcării comuniste, inclusiv „reeducat“ la Piteşti.
Revista
„Memoria“ publică în continuare fragmente din raportul final „Analiza
dictaturii comuniste din România“ – capitolele despre rolul consilierilor
sovietici, prezenţi în toate sectoarele de activitate, de la cele economice la
cele culturale, în comunizarea ţării. Alexandru Zub, membru al Academiei Române,
semnează articolul „In memoriam Alexandru Ivasiuc (1913–1977)“, scriitor şi
student un număr de ani la Medicină şi Filosofie, condamnat politic cu „stagiu“
la penitenciarul Jilava, trimis în lagăre de muncă şi supus domiciliului
obligatoriu după eliberarea din detenţie. Scriitorul şi istoricul acad.
Alexandru Zub l-a cunoscut pe Ivasiuc în recluziune. Interesantă este şi
recenzia făcută de Al. Zub cărţii „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!“ E
vorba de lucrarea cunoscutului ziarist de la radio Vocea Americii şi Europa
Liberă, carte apărută la Polirom în 2012. Acestea nu sunt însă singurele cărţi
recenzate, cititorul le va descoperi şi pe următoarele (ex. „Basarabia
necunoscută“, de Iurie Colesnic, „Memoria stigmatelor“, de Lăcrămioara
Stoenescu – 22 de interviuri luate unor victime ale comunismului –, „Poeţi după
gratii“ – o antologie a 71 de poeţi, foşti deţinuţi politic).
