Atitudinea comunităţii faţă de alienaţi a
fost multă vreme aceea de a-i izola, împreună cu cerşetorii, în locuri de unde
nu puteau speria cetăţenii cuminţi. Unul dintre acestea a fost, pentru împrejurimile
Bucureştiului, Spitalul Mărcuţa, care a făcut din acest ospiciu al
smintiţilor şi institut de alienaţi subiectul monografiei cu acelaşi nume,
semnate de dl dr. Pantelimon Miloşescu, un
vechi colaborator al publicaţiei noastre. Vom începe prin a-i mulţumi autorului
pentru relansarea apelativului „smintiţi“, care poate înlocui eufemic şi mai tolerant
cuvintele „nebuni“ şi „schizofreni“. Cartea ne reaminteşte că azilul de alienaţi
de la Mărcuţa, o veche mânăstire, a fost înfiinţat în deceniul al patrulea al
secolului XIX, perioadă în care Occidentul european îşi „găzduia“ de peste un
secol alienaţii şi cerşetorii în locuri de tristă celebritate: Bedlam în
Anglia, Bicêtre în Salpetrière în Franţa etc.
Volumul dlui dr. Pantelimon Miloşescu se
poate împărţi în două. Prima parte se referă la datele istorice legate de Mânăstirea
Mărcuţa. Aici, un amator de cronici găseşte numeroase informaţii, unele
documentare, altele anecdotice, multe purtând chiar pecetea umorului. Destinele
aşezământului, înainte de a fi legate de soarta alienaţilor, s-au împletit cu
organizarea lazaretelor din epidemiile care au bântuit în ţara noastră de-a
lungul secolului XIX, mai importantă fiind epidemia de ciumă de la sfârşitul războiului
ruso-turc (1828–1829). Cea de-a doua parte conţine informaţii interesante
privitoare la asistenţa medicală din acest lăcaş pentru alienaţi. Se expune pe
larg biografia doctorului Nicolae Gănescu, primul medic de aici. Începutul
modest de nouă paturi, care funcţionau în jurul anului 1840, cunoaşte o creştere
de până la 950 de paturi existente la sfârşitul Primului Război Mondial.
Aceasta face ca ospiciul de alienaţi de la Mărcuţa să reprezinte cel mai mare
spital de boli psihice la cumpăna secolelor XIX şi XX. Autorul face să defileze
în memoria noastră elita întemeietorilor specialităţii. Primul dintre
reprezentanţii acesteia este prof. dr. Alexandru Şutzu care, la Ospiciul Mărcuţa,
a pus bazele acestei noi ramuri medicale. Iniţiind activitatea didactică, acest
înaintaş a fost urmat de o figură şi mai proeminentă: aceea a prof. dr.
Alexandru Obregia, care nu numai că a condus spitalul Mărcuţa în perioada sa de
vârf, dar a ctitorit două unităţi la vremea aceea moderne – Spitalul Socola din
Iaşi şi Spitalul Central de Boli Nervoase de la Bucureşti.
La sfârşitul cărţii, autorul cedează
sentimentalismului, oferindu-ne o pagină şi jumătate în care face ca Mărcuţa să
vorbească prozopopeic şi antropomorfic.
Ajungând la
ultima pagină a acestei documentate lucrări, suntem tentaţi să ne punem întrebarea:
Oare ce legătură există între antecesorii noştri, care tratau „neputincioşii“ şi
„smintiţii“, şi noi, artizanii neuroştiinţelor şi psihiatriei clinice moderne?
Răspunsul pe care-l dăm este că de la ei am învăţat să vorbim „omeneşte“ cu
alienaţii, să ne înfrânăm repulsia şi chiar teama faţă de unii dintre aceştia şi
să ne cizelăm empatia în aşa măsură încât să nu renunţăm să-i considerăm semeni
ai noştri. 
