Scleroza multiplă a fost descrisă pentru prima dată în 1868, de Jean-Martin Charcot, considerat întemeietorul școlii de neurologie. Boala a fost denumită atunci „scleroză în plăci”, pe baza descoperirii neuropatologice a unor mici plăci demielinizante și a infiltratului inflamator perivascular.

În 1879, Charcot a completat tabloul clinic, descriind o simptomatologie foarte variată, secundară afectării cerebrale și/sau spinale, și a subliniat că boala afectează în special femeile tinere. A descris trei stadii de boală și mai multe variante clinice posibile, insistând asupra polimorfismului semiologic și evolutiv.

Jean-Martin Charcot s-a născut la 29 noiembrie 1825 într-o suburbie a Parisului. Rămas orfan de mamă la vârsta de 13 ani, a studiat Medicina la Universitatea Sorbona, în ciuda greutăţilor financiare. A devenit extern, intern și apoi medic laureat al facultăţii, în 1853, după susţinerea dizertaţiei rezultate din studiul a 41 de cazuri de gută și poliartrită reumatoidă.

Și-a început activitatea ca medic personal al familiei bancherului Benoît Fould, împreună cu care a mers pentru prima dată în Italia, descoperind gustul pentru artă și călătorii. Ca membru titular al Societăţii de Biologie (1851), dar și al Societăţii Anatomice din Paris (1852), a cunoscut comunitatea știinţifică, a învăţat regulile cercetării și a început să publice lucrări, dorindu-și o carieră academică.

Hôpital de la Salpêtrière

După examene foarte dure, în 1862 a ajuns șef de secţie la spitalul Salpêtrière, unitate medicală cu o patologie foarte variată, unde lucrase și pentru dizertaţie. Fost azil al femeilor în vârstă, spitalul se întindea pe 31 de hectare, având 45 de corpuri de clădire și adăpostind aproximativ 4.500 de persoane. Infirmeria dispunea de 300 de paturi.

Ajuns aici, Charcot a intuit resurse inepuizabile pentru cercetarea bolilor cronice, având posibilitatea de a urmări timp îndelungat evoluţia pacienţilor, ceea ce nu ar fi fost posibil într-un spital obișnuit. Și-a început activitatea luând în evidenţă toate persoanele, stabilindu-i fiecăreia eventuale diagnostice în urma consulturilor efectuate.

A reorganizat spitalul, transformându-l dintr-un azil obscur într-un centru de îngrijire, cercetare și învăţământ unic în Europa. Constatând importanţa studiilor histologice, a înfiinţat un laborator dotat cu microscoape și cu toate cele necesare conservării pieselor anatomice.

A organizat o policlinică și un cabinet de electrodiagnostic pentru studiul electrofiziologic al nervilor și al mușchilor, condus de Duchenne de
Boulogne. A construit un amfiteatru cu 400 de locuri, dotat cu instrumente de demonstraţie dintre cele mai moderne, inclusiv aparate de proiecţie a fotografiilor și a preparatelor microscopice.

A primit 32 de interni, cel mai fidel elev al său fiind Joseph Babinski. Din 1866, timp de 16 ani a ţinut o serie de „cursuri libere”, independente de programul universitar, care i-au adus o mare audienţă internaţională. A început să se concentreze pe domeniul patologiei neurologice, pentru obţinerea unei catedre universitare, medicina internă clinică fiind vizată de mai mulţi colegi.

Descoperitorul unor noi boli

A studiat literatura medicală de limbă franceză, engleză și germană, pentru a completa descrierea unor boli sau pentru a descoperi altele noi, pe baza metodei anatomo-clinice. Prin participarea activă la autopsii, a descris leziunile sistemului nervos din punct de vedere anatomopatologic (macro- și microscopic) și le-a corelat cu simptomele și semnele clinice pe care le urmărise în timp la acei pacienţi.

A descris cu minuţiozitate posturile, tipurile patologice de mers și semnele clinice ale bolilor, desenând schiţe, folosind fotografia, mulaje din ceară sau sculpturi.

Multe dintre bolile pe care le-a descris îi poartă numele: boala Charcot (scleroza laterală amiotrofică), boala Charcot Marie Tooth (polineuropatie senzitivo-motorie ereditară), boala Charcot-Erb (paraplegia spastică tabetică), vertijul Charcot (sincopă sau ameţeală generate de accesul de tuse asociind spasm laringian), anevrismele Charcot-Bouchard (anevrisme ale vaselor mici cerebrale cauzatoare de hemoragii intracerebrale), sindromul Charcot-Joffroy (tromboflebita venelor meningoarahnoidiene cu pahimeningită), cristalele Charcot-Leyden prezente în sputa astmaticilor, sindromul Charcot (claudicaţia intermitentă), articulaţia Charcot (artropatie neurogenă), punctele Charcot (puncte care, supuse presiunii, generează o criză de isterie – domeniul isteriei și cel al hipnozei fiind frecvent contestate de contemporanii săi, și nu doar de ei).

Pe lângă toate acestea, a contribuit la studiul și descrierea anatomofuncţională a măduvei spinării și a diferitelor arii de proiecţie corticală, precum și la descrierea altor patologii: afazia, siringomielia, mielita centrală, tabes dorsalis, ataxiile ereditare, paraliziile infantile, atrofiile musculare progresive.

„Paralizia agitantă” descrisă de James Parkinson în 1817 a fost denumită de Charcot „boala Parkinson”, deoarece el a constatat că pacienţii nu prezentau paralizie, iar tremorul acestora, investigat cu un sfigmograf, putea fi absent, iar dacă era prezent, era de repaus și inconstant. Nu a putut demonstra leziunea anatomică responsabilă de simptomatologie, dar a adăugat tabloului clinic clasic semne noi, importante pentru
diagnostic.

În 1872 a primit un post la catedra de anatomie patologică a Facultăţii de Medicină, poziţie din care a fost nevoit să își dedice studiile și altor organe, precum rinichiul, ficatul și plămânul. Cursurile sale au continuat să aibă aceeași audienţă impresionantă, devenind astfel un reprezentant de frunte al elitei medicale.

Primul profesor de neurologie

La 12 iulie 1881, Charcot și-a văzut visul împlinit: înfiinţarea, strict pentru el, a primei catedre clinice a bolilor sistemului nervos. Neurologia se desprindea din medicina internă, ca o specialitate independentă. A fost numit profesor în ianuarie 1882, deschizând seria cursurilor magistrale cu învăţământ clinic practic.

În zilele de marţi ţinea cursuri exclusiv clinice, aducând în faţa audienţei opt-zece dintre pacienţii consultaţi anterior în policlinică, majoritatea cu afecţiuni neurologice, și discutând cazurile. Cursurile sale, publicate, au fost traduse în multe limbi, iar Sigmund Freud, unul dintre foștii săi elevi, a contribuit la traducerea lor în germană.

În 1883 a devenit membru al Academiei de Știinţe, dobândind o poziţie dominantă în ierarhia medicală, fiind depășit poate numai de Pasteur. A avut o vastă clientelă, pe măsura renumelui său, incluzându-i pe regele Braziliei, marii duci Nicolai Nicolaevici și Constantin
Nicolaevici ai Rusiei, regina Spaniei, scriitorii Ivan Sergheievici
Turgheniev și Alphonse Daudet, sau oameni politici, ca Lèon Gambetta.

A mers de două ori în Rusia, la Moscova și Sankt Petersburg, pentru a consulta mulţi pacienţi aparţinând tuturor categoriilor sociale, pentru a vizita spitale și universităţi, împărtășind din experienţa sa și întărind legăturile știinţifice între cele două ţări. În perioada 1873-1893 a condus 223 de teze de doctorat, 18% dintre doctoranzi fiind străini.

„Verdictul de mâine”

Până la el, majoritatea bolilor neurologice erau fie nediagnosticate, fie cel mai adesea considerate incurabile. „Să căutăm, să căutăm întruna – e singurul mod în care am putea găsi ceva și poate, graţie eforturilor noastre, verdictul de mâine nu va fi verdictul de azi”, spunea Charcot în 1888, stimulându-și elevii.

Era foarte atașat de ei, chiar dacă părea sever și dominator, tăcut și mereu meditativ. În spatele acestor aparenţe era un om timid, sensibil și generos. Iubitor al animalelor, se declarase împotriva vivisecţiilor și a experimentelor pe animale, împotriva coridelor și a vânătorii.

Studia din punct de vedere medical personajele pictate de olandezi în secolul al XVII-lea, era un mare admirator al operelor lui Shakespeare, asculta muzică, uneori cânta și călătorea de câteva ori pe an prin Europa.

Era erudit, talentat la desen și limbi străine, activ, perfecţionist și cu o permanentă dorinţă de a se autodepăși. În ultimii ani ai vieţii a fost chinuit de lombalgii și de frecvente crize anginoase, decedând în urma unui edem pulmonar acut în 16 august 1893.

Prin activitatea sa clinică, de cercetare și didactică, cursuri, lucrări și manuale originale, Jean-Martin Charcot este considerat unul dintre cei mai iluștri reprezentanţi ai medicinei anatomoclinice internaţionale, creatorul neurologiei moderne, întemeietorul școlii de neurologie și cel mai mare neurolog al tuturor timpurilor.