Franța câștigase Primul Război Mondial, dar pacea s-a dovedit a
fi dificilă și deziluzionantă. Un milion și jumătate de inteligențe generoase
au plătit cu viața sau invaliditatea himera patriotismului și principiilor
morale la care au aderat numai naivii. Un poet, Roland Dorgelès, a scris
un roman prin care a convins că nu elanurile sunt anormale, ci intensitatea
lor.
Patetismul lui s-a ivit în acel Montmartre dinaintea fatidicului
an 1914, când s-a alăturat tinerilor intelectuali ce refuzau academismul,
mărunțișul și falsitatea. În acea vreme, glumele literare erau lansate la
cabaretul „Lapin agile“ (Iepurele sprinten) și tineri scriitori ca Dorgelès
dezumflau cu înțepături țintite baloanele frumuseților convenționale și ale
reputațiilor impuse. Era un mod de a se bate pentru un adevăr cu trăsături nu
întotdeauna distincte, autenticitatea fiind zeița adorată cu o mare iubire.
Mai mici sau mai mari sabotori ai constrângerilor ordinii
oficiale, tinerii lui Dorgelès tachinau sergenții de stradă, păcăleau paznicii
și ocoleau cazărmile, visând în același timp la o ordine reală, absolutizată de
inimă. În ea nimic nu limita libertatea omului vegheată de bunătatea lui
Dumnezeu care nu avea nevoie de ajutoare sau de preoți pentru a face să
domnească marile idei din catehism, ci doar de sfinți milostivi și de paladini
ai dreptății. Dorgelès mărturisea mai târziu: „Ne credeam toți, în acele
momente, campioni ai conștiinței umane“.
Portretul literar al depozitarului întregii averi de idealuri
utopice este figura eroului său, Saint Magloire. Romanul începe
cu debarcarea, în portul Marsilia, a misionarului Magloire Dubourg adus de un
vapor din Africa franceză, unde își câștigase o reputație de sfințenie. După o
primire grandioasă cu mulțimi ovaționante și discursuri oficiale, „Sfântul“
Magloire se alătură familiei sale, un frate François, cumnata sa, și Georges și
Yvonne, copiii lor care-și petreceau vara în casa de vacanță din apropierea
Parisului. Această vilă era numită de localnici La maison du bonheur, atât
de fericiți erau cei ce o locuiau. Diminețile însorite îi trezeau cu veselie,
în afara florilor din grădină și pe locatari. La fereastră apărea François, un
scriitor foiletonist de oarecare succes la Paris, soția sa se așeza pe un
șezlong, Yvonne se plimba printre glicine, iar Georges se înarma cu penelul,
paleta și șevaletul pentru a surprinde lumina. În acest minunat pied à terreeste primit cu entuziasm, dragoste și respect Magloire, care devine imediat
obiectul de venerație al localnicilor, cuceriți de faima lui de sfânt.
Lucrurile ar fi stat cum nu se poate mai bine dacă n-ar fi început să predice o
nouă religie bazată pe esența învățăturii Mântuitorului și anume pe nimic în
afară de o mare dragoste de oameni. Doctrina unei lumi noi ar fi să nu existe
invidie, ceea ce ar face să dispară ura. Nu este suficient ca Iisus Cristos să
fie pe icoane, El trebuie păstrat în suflet. Lumea ar fi mai bună dacă
societatea fără virtuți ar fi înlocuită cu una bazată pe morală. Aceasta nu
trebuie să învingă, ci să convingă. Moartea nu ucide, ci eliberează, pentru că
sufletul este etern. Ea aduce revanșa celor umili.
La toate acestea, clerul catolic nu ar fi avut prea multe de
obiectat dacă misionarul nu ar fi inclus o teorie a transmigrațiunii sufletului
și a reîncarnării sale după moarte. Așa cum iarba moare și reînvie în fiecare
an, sufletele ar trece, crede Magloire, după moartea trupului, în corpul altor
oameni. Cu drept cuvânt, într-o discuție avută cu autoritățile eclesiastice,
aceștia l-au acuzat de erezie inspirată de budism.
Cu toate acestea, faima Sfântului Magloire a fost consacrată de
câteva minuni care au uimit întreaga comunitate: a redat vederea unui orb, a
oprit tremorul unui dezechilibrat și a vindecat o femeie de cancer. Mulțimea de
bolnavi și sărmani a început să vină din împrejurimi și din Paris pentru a
asalta locuința familiei Dubourg așteptând ca Sfântul să facă miracole.
Treptat însă, comportamentul acestuia a devenit fanatic.
Izbucnind o revoltă într-o colonie africană, el s-a dus în fața Parlamentului
și a luat apărarea negrilor răsculați, înfierând pe exploatatorii coloniali.
Apoi, cu prilejul unei greve a muncitorilor de la fabricile unui prieten al
familiei al cărui fiu era logodit cu Yvonne, îi încurajează pe greviști, spre
supărarea amicului patron. Aceste atitudini aduc necazuri care vor duce la
destrămarea familiei Dubourg. Yvonne, logodită cu fiul industriașului, rămâne
însărcinată cu acesta, dar, în urma atitudinii favorabile a lui Magloire față
de greviști, căsătoria nu mai are loc. Distrusă, Yvonne își pune capăt zilelor,
iar tatăl ei, excedat de scandalurile produse de fratele lui, se mută la Paris
și își ia o amantă.
În urma irupției Sfântului în mijlocul unei petreceri de Anul
Nou, când acesta invectivează societatea care se distra, autoritățile solicită
un neurolog care concluzionează că Magloire Dubourg suferă de „monomanie
religioasă“. Ultima ispravă a acestuia este solicitarea adresată președintelui
Republicii Franceze de a atribui noi adăposturi locuitorilor mahalalelor în
care izbucnise o epidemie de pestă. Cum, bineînțeles, solicitarea nu-i este
satisfăcută, Magloire se pune în fruntea unei mulțimi dezlănțuite, devenind
astfel instigatorul unei minirevoluții.
Ultimul act al dramei se consumă prin ghilotinarea nepotului
Adelei, menajera familiei și incendierea de către Georges a fabricilor
industriașului, considerat a fi responsabil de sinuciderea surorii sale,
Yvonne. Cel care debarcase cu mai multe luni în urmă în triumf la Marsilia, cu
dorința fanatică de a face ca lumea să fie mai bună, se reîntoarce, singur și
părăsit de toți, la negrii săi din Africa.
Romanul lui Georges Dorgelès a rămas multă vreme necitit în biblioteca
din pod, pentru că am crezut că are un subiect ecleziastic. Parcurgându-l însă
captivat în întregime, am înțeles că în acest sfânt al celor mai alese
sentimente omenești romancierul personifica valorile intelectualității franceze
ieșită din prima conflagrație mondială cu pierderea naivității căutării de
idealuri.
