Întâlnirea cu dl prof. dr. Horia Traian Dumitriu, mediată de un prieten comun,
fusese stabilită din timp. Urma să ne vedem după orele de curs, în aşa fel încât
discuţia să se poată desfăşura cât mai relaxat. Oricâtă experienţă ai avea, când
urmează să intri într-o activitate, fie că este vorba de o intervenţie
stomatologică, fie de o „confruntare“ cu studenţii, toate resursele psihice se
mobilizează în acea direcţie. Cu ani înainte, mai realizasem un interviu cu
profesorul şi ştiam că, la fel ca şi mine, angajarea dsale în ceea ce avea de făcut
era profundă şi contaminantă. Cu alte cuvinte, izbutea – fenomen rar – să
transmită interes, curiozitate şi perseverenţă şi celor din jur. Într-o lume
marcată mai degrabă de indiferenţă şi grabă, te şi miri că mai sunt astfel de oameni.
Mă pregătisem şi eu pentru interviu, căutând să mă pun în temă cu lucrările
profesorului, una dintre ele – Parodontologia
– publicată la Editura „Viaţa Medicală Românească“, ajunsă deja la a cincea ediţie.
Am recitit, după 11 ani, şi vechiul interviu. Cele spuse atunci îmi readuseseră
în memorie înfăţişarea interlocutorului, modul său de a vorbi şi capacitatea de
a transmite, dincolo de cuvinte, un mesaj mai profund.
Parcă
nimerisem într-o lume magică
Când am ajuns la Facultatea de Medicină
Dentară, încă nu se terminase ora de predare. Primit cu oarecare răceală de
colegii din secretariat, m-am retras strategic şi am intrat în sala unde se
desfăşura cursul. Fără să mai întreb pe nimeni. Mă întorsesem în timp, în anii
de studenţie, dar şi mai târziu, într-o vreme când eu însumi am predat. Poate că
a contribuit şi aspectul fizic al interlocutorului meu, aproape neschimbat după
atâta
vreme. Aceeaşi privire caldă, învăluitoare, acelaşi mod de a vorbi,
ilustrând ideile cu exemple din viaţă, prezentându-le într-o formă logică,
vizualizând momente ale unor investigaţii, făcându-le accesibile, palpabile.
Monotonia unui curs tehnic era din când în
când întreruptă cu exemple din călătoriile făcute prin ţări africane, susţinute
de prezentarea unor imagini sau a unor glume, evident cu temă stomatologică… Un
pacient „gata pregătit“ pentru o consultaţie, un „altul“ fără teamă de
stomatolog, tocmai căţărat pe umărul profesorului şi curios să-i cerceteze
dantura, reacţiile neaşteptate ale studenţilor, treziţi parcă la viaţă de
optimismul unui om care se aventurează, chiar şi acum, la anii de pensie, în
locuri îndepărtate, sălbatice, doar din dorinţa de a cunoaşte lumea.
Abia după ce am revenit în cabinetul
improvizat al profesorului – fiind pensionat, conform legii, nu mai avea un
birou propriu – şi am început interviul propriu-zis, aveam să constat cât de
mari erau diferenţele faţă de ceea ce ştiam.
Cultura – observa cineva – este ceea ce-ţi
rămâne după ce-ai uitat tot ce ai citit, învăţat, cunoscut. Operând o translaţie
pe un alt plan, aş putea spune că pasiunea pentru ştiinţele medicale şi
cercetare – şi pentru orice alt domeniu – este reală şi profundă când rămâne şi
după momentul pensionării. Când toate obligaţiile şi determinările profesionale
şi de conjunctură dispar, poţi să vezi limpede ce a mai rămas. Şi dacă nu vezi
nimic, e jale. Într-un fel, pot spune că am avut noroc. Mare lucru este să
prinzi „momentul potrivit“! Şi nu era doar momentul. Drumul, parcurs împreună, între
sala de curs şi cabinet a fost ca un ritual de trecere. O „liberare“ din
activităţile cumva impuse o viaţă pentru a reveni… „acasă“. Pasiunea pentru
cercetare şi perseverenţa cerută de desfăşurarea unor experimente se puteau
manifesta după o logică proprie. Orice loc de muncă şi orice activitate impusă
este pentru un om de ştiinţă ca un pat al lui Procust.
Basmele – niciodată prea departe
N-a mai fost nevoie să mă întorc la întrebările
pregătite înainte şi nici măcar la cele povestite în celălalt interviu. Mai
mult m-ar fi încurcat. Pe segmentul de curs la care asistasem, prinsesem din
zbor o anumită idee, asociată instantaneu cu idei şi rezolvări tehnice proprii,
pe care în tinereţe le brevetasem. Un anumit material folosit pentru umplerea
spaţiilor chiuretate ale osului – este vorba de intervenţii uzuale în
parodontologie – cu timpul, era „încorporat“ de ţesutul-gazdă, ajungea să îndeplinească
acelaşi rol ca şi ţesutul osos ce fusese îndepărtat. Prin orificii şi pori, pătrundeau
terminaţii nervoase şi vase de sânge, iar „cimentul“, iniţial inert, devenea într-un
fel viu… Derivată din observaţii atente, o atare concluzie îl obliga pe medicul
cercetător să modifice materialul folosit în aşa fel încât acesta să răspundă
mai uşor acelei tendinţe a ţesutului-gazdă 
de a-l încorpora.
Oare cum a ajuns tânărul medic Horia Traian
Dumitriu la o asemenea idee? Forţând puţin o analogie – de imaginaţie n-am dus
lipsă niciodată –, lucrurile s-ar fi petrecut ca şi cum o cârjă, iniţial străină,
ar deveni cu timpul, prin folosire, o parte a corpului, iar unele terminaţii
nervoase şi ţesutul din jur ar acoperi-o, reconstituind în jurul ei membrul
lipsă. Simpla evocare a unor cercetări de odinioară ar fi putut deveni, reluată
şi nuanţată într-un dialog, punctul de plecare pentru studiul unor fenomene
biochimice, biologice, poate chiar, în alt plan, sociale, aflate la interfaţa între
materia vie şi materia inertă. Basmele noastre cu apa vie şi apa moartă nu erau
prea departe. Simţeam deja în preajmă, în zona de penumbră a subconştientului,
efervescenţa marilor mituri ale lumii. Pe moment însă, nu era timp de asocieri
libere. Interviul are şi el propriile rigori, ceea ce abia întrezărisem trebuia
să fie adus, dacă era cu adevărat, la suprafaţă…
Nu
convingi pe nimeni folosind citate din alţi autori
– Am publicat acest tratat – Parodontologia – la Editura „Viaţa
Medicală Românească“ şi, iată, deja s-a epuizat şi a cincea ediţie, prima a apărut
în anul 1997. Pot spune că a fost o carte de succes şi asta şi datorită
colegilor dv., buni profesionişti. Este şi rezultatul statorniciei într-o
anumită idee. Cumulând toate ediţiile, cartea a ajuns până acum la un tiraj de
peste 7.000 de exemplare. Iar asta arată ceva…
– Presupun că
este o carte utilă pentru studenţii la stomatologie.
– Cartea este pe lista referinţelor
bibliografice la toate concursurile din domeniul Medicinii dentare, inclusiv
cel de rezidenţiat. Este foarte bogată şi în ilustraţii, multe color, şi nu-mi
permiteam să o tipăresc pe cont propriu…
– Sunt doar
informaţii din literatura de specialitate?
– Sigur, nici nu poţi concepe o lucrare de
această anvergură fără să porneşti de la o bună cunoaştere, asimilare şi
aducere la zi a literaturii de specialitate. Dar întreg volumul dezvoltă
propria mea experienţă şi clinică şi de cercetare. Este o carte trăită şi se
bazează predominant pe ceea ce eu am lucrat. Cred, chiar dacă suntem pe terenul
lucrărilor de specialitate, că o carte cu succes la beneficiari nici nu poate
fi o compilaţie. Nu convingi folosind citate din alţi autori, chiar dacă încerci
tu însuţi să faci o sinteză. Adevărata sinteză este determinată de experienţa
profesională, de ceea ce tu ai încercat, ai repetat, de propriile eşecuri şi,
din când în când, izbânzi. E mersul, zic eu, firesc…
Integrarea
unui „teritoriu“ străin începe prin „colonizare“
– Am asistat la
o parte din cursul dv. şi am observat că, imediat ce aţi apelat la propriile
experimente, studenţii au devenit dintr-o dată mai atenţi…
– În medicină, chimie, biologie, în toate
domeniile astea care ţin de corp şi suflet, nu poţi să încadrezi un fenomen, o
afecţiune într-un sertar rigid. 
Nu poţi să spui „boala asta are numai
caracteristicile descrise în tratatele de specialitate“! Întotdeauna apar
elemente individualizatoare, particularităţi ale fiecărui pacient. Nu seamănă între
ele două degete de la aceeaşi mână, nu poţi să găseşti nici asemănări perfecte între
tablourile clinice ale bolilor. E deja banal să spui „nu există boli, ci
bolnavi“.
– Le-aţi vorbit
astăzi studenţilor despre acei „muguri“ ai terminaţiilor nervoase din ţesutul
gazdă care se dezvoltă şi, am putea spune, „cuceresc teritoriul unor materiale
implantate“ în maxilar. Despre ce este vorba?
– Când tratezi o parodontopatie, adică o
distrugere a osului care ţine dinţii în alveolă, în locul acela, de unde s-a îndepărtat
masa osoasă „bolnavă“, trebuie să aduci altceva. Înlocuirea se face cu granule
sau cu o pastă, mai bune sunt însă granulele. Se merge pe ideea că prin
porozitatea acestora se creează lăcaşuri de proliferare a unor muguri
vasculari, iar aceştia „colonizează“ granula respectivă şi, prin aport de săruri
de calciu şi alte substanţe cu rol specific, o integrează în cele din urmă ţesutului
osos normal. Mă refer la ce a mai rămas din el, parţial acesta a fost distrus, înlăturat
apoi prin intervenţia medicului şi în locul liber aduse aceste granule poroase.
– Şi granulele
din ce anume sunt formate?
– Sunt obţinute printr-un proces de
sinterizare – comprimare la temperaturi şi presiuni mari. Nu se cunosc toate amănuntele,
procedeul este sub licenţă. Sunt mai multe componente, dar hidroxiapatita este
de bază şi sunt, în anumite procente, săruri de calciu: fosfat, carbonat…
Important este că acest material capătă după sinterizare o nouă structură şi
chiar o nouă calitate. Vreau să spun că i se schimbă proprietăţile,
„comportamentul“ – dacă vreţi – devine compatibil cu ţesutul gazdă. Implantul
devine cumva mai „primitor“.
– Adică mai
deschis unei „colaborări“ cu „gazda“…
– Exact. Se caută, cred eu şi pe baza
experimentelor proprii, ca acest produs să fie cât mai asemănător osului, ca
structură microscopică, porozitate, capilaritate etc. Sunt şi unele
biovitroceramici, aşa-numitele „sticle active“, ce permit schimbul de ioni,
realizat prin intermediul plasmei. Este important, pentru că în felul acesta
osul în care au fost implantate şi „implantul“ ajung la un echilibru ionic,
evident dinamic, un alt moment important, atins înainte de „colonizare“ şi
care, la fel, ajută la acea colonizare. Mugurii vasculari pătrund într-un teren
deja „cunoscut“, la un anumit nivel al concentraţiei de ioni liberi…
„Zona sângerândă“ a osului
– Aţi amintit
la curs şi despre refacerea osului. Puteţi intra în amănunte?
– Refacere osoasă, adică se ia os din
creasta iliacă a aceleiaşi persoane şi se introduce în locul rămas liber după îndepărtarea
ţesutului osos bolnav.
– Iar ţesutul
preluat din creasta iliacă are în el şi celule stem… Ştiu de la dl prof. dr.
Gheorghe Burnei, săptămânalul nostru a şi prezentat acest procedeu, care a
folosit pentru prima dată în ortopedia pediatrică ţesut preluat din creasta
iliacă pentru a umple zonele de unde a îndepărtat părţi osoase degradate şi a
ajuta apoi la refacerea zonei respective şi recuperarea funcţională a
pacientului.
– Aveţi dreptate. Cunosc şi lucrările
profesorului Burnei… Cine doreşte să facă progrese într-o specialitate medicală
are nevoie să fie informat, altfel bate pasul pe loc. Nu putem redescoperi noi
toate cele. Nu faci nimic dacă nu ştii şi ce fac alţi colegi, chiar şi cei din
alte specialităţi. Mă refer la cei creativi, deschizători de drumuri. Am citit şi
reportajele dv. Se cunoaşte că aţi lucrat în cercetare, aţi sesizat o idee
fundamentală. Într-adevăr, ne apropiem prin acest procedeu de ideea folosirii
celulelor stem. Se poate preleva pentru transplant fie os din zona corticală,
cu mai puţine celule stem, fie din zona medulară, mai bogat vascularizată şi
mai bogată şi în celule stem.
– Folosiţi în
specialitatea dv. şi acest procedeu?
– Pacienţii cu parodontopatii sunt ceva mai
refractari la astfel de proceduri de transplant. E totuşi un procedeu invaziv,
deschizi o altă zonă, iei de acolo ţesut… Un pacient mai puţin informat de
multe ori nu înţelege cât de gravă e problema lui şi se mulţumeşte cu o reparaţie
clasică. Şi-apoi, din moment ce avem aceste cimenturi care pot înlocui zona
chiuretată şi imită foarte bine osul, li se pare de ajuns. Sigur, folosim şi
transplant de ţesut din creasta iliacă, dar mai rar, fireşte, cu acceptul
pacientului. Şi-apoi, în mod natural, când chiuretăm, după ce am scos conţinutul
pungii, se activează şi zona medulară a osului, în zona care sângerează şi sunt
eliberate la interfaţa cu granulele introduse de noi şi astfel de celule stem.
Fără să fie nevoie să le aducem din altă parte. Fără ca pacientul să ştie ceva
despre existenţa şi rostul lor.
Corp comun
– Putem vorbi
despre „rezerve naturale de vindecare“?
– Şi dv. aveţi dreptate. Intervenţiile
noastre ar trebui să fie conduse astfel încât să ne facem aliat organismul pe
care dorim să-l tratăm, să folosim proceduri minim invazive, în acord cu aceste
tendinţe naturale fireşti. Într-un fel faci o intervenţie la un copil, altfel când
osul a ajuns la maturitate, altfel la un pacient în vârstă, când potenţialul de
vindecare este diminuat sau chiar epuizat.
– Aţi făcut
chiar dv. observaţii sau chiar cercetări privind existenţa unor celule stem în
zonele medulare ale osului operat?
– Nu am date precise că şi această zonă
profundă a osului chiuretat ar putea să fie o sursă de celule stem. Cred, bănuiesc
doar… Şi, oricum, prin vasele care, am observat noi, pătrund prin porii acestor
granule, se produce osteointegrarea. În cercetările proprii, ne-am axat mai
mult asupra acestor granule ceramice.
– Şi aţi avut şi
posibilitatea să urmăriţi procesul de integrare în dinamica lui după ce o
intervenţie s-a finalizat?
– Dv. aţi audiat o parte a cursului…
Imaginile prezentate au fost făcute în 1996, la Institutul Cantacuzino, prin
studii de chirurgie experimentală, aşa se numeşte calea de abordare, nu poţi
aplica o metodă la om până nu ai încercat mai întâi pe animale de experienţă.
– Pe ce aţi
lucrat?
– Pe tibie şi pe mandibulă de iepure. După
ce a trecut un anume timp, când se produsese deja o vindecare morfologică şi
clinică a animalelor de experienţă, care au fost apoi sacrificate, imaginile
din secţiuni, interpretate de cei care se pricep, care au experienţă în cercetările
de laborator şi ştiu cum şi ce să vadă în astfel de fenomene de integrare osoasă,
au constatat că, într-adevăr, granulele adăugate în acele defecte osoase făcuseră
„corp comun“ cu osul gazdă. Aşa încât putem spune că „osul s-a regenerat“.
– Cum se numea
tema de cercetare? Care a fost contribuţia dv. în această temă?
– Face parte din „regenerarea tisulară
ghidată“ cu adiţie; asta însemna introducerea în locul distrus a unui material care
să înlocuiască partea afectată a ţesutului osos şi să-i redea funcţionalitatea.
De ce nu merge „reforma“ în sănătate?!
Ajunsesem pe neaşteptate într-un „loc sângerând“
al dialogului. Gânduri şi idei din cercetări proprii mai vechi, ascunse în
cuvinte – altfel de „celule stem“ – care, preluate de generaţiile mai tinere, mă
refer fireşte la studenţii şi absolvenţii facultăţilor de medicină, puteau
deveni funcţionale. Tocmai asistasem – întâmplare sau capacitate de a schimba
perspectivele ori de a proiecta informaţii noi într-un alt context? – la o
altfel de „regenerare tisulară ghidată“. Mă refer la cursurile făcute de un
medic şi dascăl cu vocaţie. Un astfel de om, chiar şi fără să vrea, lasă în urmă
ceva… El însuşi, prin cercetările făcute odinioară, prin pasiunea învestită în
specialitatea de care s-a ocupat toată viaţa, poate contamina şi pe tineri cu
pasiunea pentru cercetare. Câţi absolvenţi de stomatologie îşi părăsesc
cabinetele, aducătoare de profit imediat, pentru a sta şi a urmări, în colaborare
cu chimişti, fizicieni, biologi, vreme îndelungată, metamorfozele tibiei şi
mandibulei de iepure? Ce să ne batem noi capul?! Fac alţii cercetări! Dintre
cei care nu au făcut şi cercetare, puţini vor înţelege resorturile lăuntrice
ale unui medic care doreşte să ştie ce se întâmplă în intimitatea ţesutului
operat de el. Şi nu e vorba numai de procesul în sine. Interlocutorul meu, deşi
într-un alt context legislativ ar fi putut foarte bine să lucreze şi să ţină
cursuri studenţilor, este pensionar. Graţie unor măsuri gândite de rectorul
Universităţii de Medicină şi Farmacie, astfel de oameni pot continua să ţină
cursuri plătite cu ora. Procedeul e cunoscut, face parte dintr-un altfel de
potenţial regenerator al organismului social, mutilat de acte normative rupte
de realitate. Ghidată, măcar o vreme, de pasiunea profesorului care a făcut şi
cercetare şi ştie cum să aducă în expunere altfel de „experienţe“ şi să le împărtăşească
studenţilor, regenerarea corpului medical, măcar pe anumite segmente, devine
posibilă. O reconstituire parţială a unei teme de cercetare, având un
interlocutor ce ştie să gândească şi dincolo de propriul orizont, poate ajuta să
înţelegem cum funcţionează practic mult-vehiculata idee de restructurare a
sistemului de sănătate. Dacă o „implementezi“ – ca să folosim un termen din
noul limbaj de lemn al politicienilor – cu cizma şi nu te interesează ce se întâmplă
în locul rămas gol după inevitabila ieşire a vechilor profesionişti din câmpul
muncii, dacă nu te gândeşti la pregătirea celor care vin, a generaţiilor de mâine,
nici rezultatele dezastruoase nu trebuie să ne surprindă. Iar „costurile“
acestei aparente indiferenţe le plătim noi, posibili pacienţi astăzi, mâine sau
peste câţiva ani…
Sigur, întrebările şi răspunsurile au fost
nuanţate şi au atins şi teme legate de „evoluţia“ adevăraţilor profesionişti
după momentul pensionării şi transmiterea unor deprinderi în familiile de
medici, către copii ce acceptă şi urmează drumuri iniţiate în familie. Sigur,
puţini au norocul să facă o pasiune pentru profesia părinţilor. Rămâne deschisă
şi actuală nevoia de modele şi de dascăli adevăraţi. Cunoştinţele şi
deprinderile – şi mai ales motivaţia şi pasiunea pentru medicină – nu se pot însuşi
din cărţi – manuale şi ghiduri traduse din străinătate –, oricât ar fi acelea
de bune. Au şi ele utilitatea lor, dar nu trebuie să le transformăm în Biblie.
Partea importantă a ştiinţelor medicale se transmite – se ia! – aşa cum se
transmite o boală contagioasă. Lucrând alături de medici pasionaţi cu adevărat
de ceea ce fac. Iar oameni de felul acesta nu sunt pe toate drumurile şi nici
nu te poţi dispensa de ei aşa cum te scapi de o măsea bolnavă. Şi orice om,
medic sau nu, care a avut norocul să întâlnească profesionişti adevăraţi şi nu
dintre cei care dau bine şi frumos doar pe sticla televizorului, va înţelege
ceea ce vreau să spun.
.jpg)
