Într-un august neobişnuit de torid la Paris,
profitând de cerul acoperit al unei zile, am căutat, umblând la pas, rue au Fuerre, rue aux Prescheurs, rue de
Lourcinnes şi rue Sainte Opportune.
Pe aceste străzi trăiau, la sfârşitul secolului XIII, câţiva din cei 38 de mires şi mirgessesa care practicau ilegal medicina. Autorităţile,
nereuşind, sub presiunea populaţiei, a-i interzice, din ordinul regelui Ludovic
al X-lea „Arţăgosul“ (1289–1316), îi supuseră la plata unui impozit pe profit,
creându-le astfel un „statutul“, acela de plătitori de taxe. Numele lor ne sunt
oferite de dr. Maurice Boutarel1 în revista Paris Médical de-acum peste optzeci de ani: Mestre Joce, Thomas, Ysabiau, Dame Marie. Investigaţia, dacă reuşea,
câştigam şi un pariu: dovedeam că în marile capitale (Paris, Roma etc.), străzile,
chiar minore ca importanţă a traficului, şi-au păstrat de secole nemodificate
denumirile, acestea fiind săpate uneori chiar în piatra imobilelor mai de vază.
(În timp ce, la noi, numele căilor de comunicaţie, mari sau mici, a fost mereu
altul, după cum a bătut vântul istoriei. Nemaivorbind de soarta monumentelor:
statui topite, clădiri de patrimoniu transformate în moloz.)
Am identificat străzile: des Prêcheurs, în arondismentul 1, zona les Halles; Sainte-Opportune, dar şi piaţeta cu acelaşi nume, pe care era
amplasată biserica astăzi dispărută. N-am dat de strada Lourcinnes. Mi-am amintit însă de comedia lui Eugène Labiche – „L’Affaire de la rue de Lourcine“.
Dramaturgul francez a trăit până în 1888, iar, în 1923, Maurice Chevalier juca
într-un film având la bază scenariul piesei, deci
străduţa a continuat să
existe multe sute de ani după ce „veacurile de mijloc“ se pierduseră în negura
timpurilor. E adevărat, n-am găsit ca atare nici rue aux Fuerre. Dar, dacă e o inadvertenţă a dr. Bouardel sau o greşeală
de tipar şi se chema de fapt Feurre, atunci
strada (astăzi rue du Fouarre) fiinţează
în cartierul Sorbonei. Printr-o prelungire a ei, rue Dante Alighieri, se poate ajunge până în arhicunoscutul
bulevard Saint-Germain. „Feurre“ înseamnă „paie“ şi explicaţia denumirii vine
de la faptul că, în secolul al treisprezecelea, elevii se aşezau pe mici
baloturi din această „fâneaţă“ pentru a urmări lecţiile magiştrilor. François
Rabelais2 (1494–1553), medic şi scriitor, a rostit o „alocuţiune“ şi
a participat la dezbateri în acest cadru, iar numele străzii l-a asociat cu cel
al unuia din personajele sale, Pantagruel3. Şi mai târziu, Balzac
(1799–1850), într-un roman a cărui acţiune se petrece prin 1830, scrie că du Fouarre fusese în veacul al XIII-lea
o ilustră stradă pariziană, pentru că acolo erau şcolile Universităţii. Iar
prelungirea „Dante Alighieri“ aminteşte de faptul că poetul florentin a locuit
în preajmă, înainte ca Sorbona să fie edificatăb. Aşadar, pariul
fusese câştigat. Străzile sunt la locul lor, chiar şi în mileniul actual.
N-am citat literaţi doar pour l’amour de l’art, ci, pentru că, în
cazul special al informaţiilor despre şarlatani, vindecători fără studii,
astrologi, vraci etc., precum şi al descrierii atmosferei prielnice exerciţiului
ilegal al medicinii, sursa frecventă şi credibilă e constituită din mărturiile
cuprinse în texte literare, îndeosebi sub forma genurilor liric şi dramatic, cu
speciile potrivite. Pentru exemplificare, în Italia, un poem satiric ni-l face
cunoscut pe „doctorul“ impostor Grilloc; în Franţa, acelaşi lucru îl
fac autori precum Rutbeuf2, Adam le Bossu3, anonimii
Romanului Vulpii (Le Roman de Renard),
dar şi cei câţiva autori cunoscuţi ai acestei poveşti animaliere în octosilabe,
precum Richard de Lison4, Pierre de Saint Cloud5 şi le
Prêtre de la Croix en Brie. Cine izbuteşte, aşteptând cu răbdare la o coadă
interminabilă, să pătrundă în Westminster Abbey, în zona rezervată scriitorilor
(un panteon al literaturii engleze), găseşte mormântul lui Geoffrey Chaucer
(1343–1400), considerat părintele poeziei engleze şi ultimul poet al Evului
Mediu. În prologul „Povestirilor din
Canterbury“, frescă a secolului XIV în Anglia, defilează, între alţii,
reprezentanţi ai îndeletnicirilor intelectuale: un student, un jurist şi un
doctor. Doctorul, prezent ca personaj în continuarea „Povestirilor“, e foarte
învăţat. Marele lui atu este cunoaşterea astrologiei (sic); cunoscând mişcarea astrelor, el poate prevesti desfăşurarea
oricărei boli6.
Rutbeuf [fr. veche: Rustbeuf] (1230–1285)d,
în poemul satiric amplu Dit de l’Herberie(în original, fr. medievală: Diz de
l’Erberiee) face
portretul unui şarlatan care se declara proaspăt sosit de peste mări şi ţări.
Din îndelungatul său periplu, n-a venit cu mâna goală, ci s-a întors cu o bogată
recoltă de ierburi, încă necunoscute, capabile să vindece nenumărate suferinţe
umane. Şi nu numai atât, dar şi cu medicamente şi pietre preţioase cu virtuţi curative.
Pehlivanul putea fi un jongler (amărât „artist“ de circ), care, în mijlocul
unei piaţete mai dosnice, arăta mulţimii de gură-cască urşi prăpădiţi şi edentaţi
ţinuţi în lanţ ori maimuţe dresate; apoi, făcea scamatorii, în schimbul câtorva
bănuţi. Obiceiul acestui gen de spectacol stradal nu a dispărut, ci întrucâtva
a evoluat artistic, iar interpretul/interpreţii nu mai sunt priviţi de asistenţă
„de sus“, deşi obolul oferit e tot „subţire“. La Paris şi frecvent la Viena (în
piaţa Catedralei Sf. Ştefan ori pe Kärntner Strasse), indiferent de
anotimp, turiştii pot asista la astfel de reprezentaţii.
Iată cum îşi închipuie dr. Boutarel, pe baza
poeziei lui Rutbeuf, imaginaţie pe care caut s-o completez, demonstraţia şarlatanului:
în faţa unei biserici sau pe unul din podurile de lemn de pe Sena (cea dinainte
de îndiguire), la capătul cărora, de-o parte şi de alta, din magherniţe şi şandramale
e sigur că îşi vor face apariţia spectatorii, bufonul îşi instalează, mai
întâi, o măsuţă. Pe aceasta etalează apoi sticluţe şi pacheţele cu ierburi
uscate: herbe aux poux (de fapt, herbe à poux, denumire populară pentru
specii de Ambrosia, plantă
responsabilă de polinoze); graine de
paradis (sămânţa paradisului, Aframomum
melegueta, cu diferite alte denumiri şi calităţi afrodiziace); rădăcină de
mandragoră (Mandragora officinarum, plantă
bogată în alcaloizi cu proprietăţi halucinogene). Vin la rând, separat,
pietrele – botezate, pour la circonstance – „preţioase“. După această expunere a mărfii, scoţând
sunete ascuţite cu o trompetă subţire (asemănătoare vuvuzelelor folosite de
suporteri la meciurile de fotbal), atenţionează mulţimea că vrea să vorbească.
Se
făcu linişte! şarlatanul povesti, în versuri, lungile sale voiajuri, fără a
omite Salerno, splendidul oraş de la Marea Tireniană, „faimos pentru medicii săi“
precizează dr. Boutarel, şi enumeră în continuare calităţile drogurilor aduse
din călătorie. Pietre preţioase care fac să reînvie morţii, feritele,
diamantele, topazele, granatele etc. O serie de pietre au, voit, denumiri
fantaste, se presupune, introduse de Rutbeuf (prin intermediul personajului său)
pentru efectul literar: tellagons, garcelars, cresperite. Cei care le vor
purta, îi asigură bonimenteur-ul (şarlatanul),
nu vor fi vizitaţi de moarte. Apoi ierburile, aduse direct din India, mai ales
cele care „les v... redressent“ (dr.
Boutarel îl citează pudic pe lăudător, cu referire la efectele erectile asupra
organului masculin), fără a uita să amintească plantele benefice în febra quartă,
în bolile de dinţi, hemoroizi, în gută şi în câte altele. Apoi, şnapanul nu
precupeţeşte vorbele pentru a se lăuda: el nu este un oarecare prăpădit de
herborist sau penibil predicator, din cei care se vântură pe la porţile mânăstirilor,
cu haine rufoase, întinzându-se apoi să-şi tragă sufletul pe câte un covoraş
ros de molii. Este cu totul şi cu totul altcineva şi altceva. E angajatul unei
anume doamne Trote, din Salerno, „La plus
sage dame qui soit“. Această înţeleaptă doamnă îşi expediază agenţii peste
tot în lume – urmează enumerarea acestor locuri – unde trimişii săi vânează
animale sălbatice pentru a extrage grăsimea din care să facă alifiile cele mai
fine ori să culeagă plante dintre cele mai scumpe şi cu extraordinare calităţi.
Reprezentantul doamnei Trote, căreia, se miră dr. Boutarel, Rutbeuf,
substituindu-l în poem pe şarlatan, îi face un portret nu tocmai măgulitor
(„urechile-i sunt atât de mari încât îi servesc drept pălărie, iar sprâncenele
atârnă pe deasupra umerilor, reţinute fiind de două lanţuri de argint“), ţine
auditoriului o lecţie despre viermii intestinali şi minunata cură pe care el
le-o poate oferi. Viermii trăiesc în carnea încinsă şi în vinurile trase la
butoi şi se înmulţesc în corp prin căldură şi umori (conguent ès cor par chaleur et par humeur). În cele din urmă,
viermii ajung la inimă, dând o boală numită mort
sobitainne. „Închinaţi-vă, Dumnezeu să vă apere pe toţi şi pe toate!“ (Seigniez-vos! Diex vos en gart touz et
toutes!). Cu o facondă extraordinară şi revărsând potopul de vorbe în capul
privitorilor, bonimenteur-ul recomadă
ca imbatabilă La Fleur de Saint Jehan
(floarea de sânziene e şi astăzi considerată în popor un panaceu), dar şi
salvia. Salvia e astringentă şi dr. Boutarel crede că, provocând contracţii
intestinale, ar putea determina evacuarea (mai rapidă, mai eficientă) a conţinutului
intestinal. În ceea ce priveşte pătlagina, o altă lăudată verdeaţă a trimisului
„savantei“ din Salerno, era prescrisă încă de Celsus în ftizie, iar în America
septentrională se folosea contra muşcăturilor şarpelui cu clopoţei.
„Pentru a vă vindeca
de boala viermilor (ochii o văd, picioarele calcă pe ea), cea mai bună iarbă
care există în cele patru colţuri ale lumii este pelinul negru (Artemisia
vulgaris, n. trad.). Femeile se încing cu ea în seara de Sfântul Ion şi îşi
acoperă capul spunând că avertina (un fel de nebunie, cf. etimologiei:
Avertere; mal qui détourne l’esprit, n. trad) nu le poate prinde (sau
contamina), nici la cap, nici la braţe, nici la picior, nici la mână. Dar mă
mir că nu le crapă capul şi nu li se frânge corpul, atât de plină de virtuţi
este iarba aceasta. În regiunea Champagne unde sunt născut, i se spune iarba
„marreborc“, ceea ce înseamnă mama ierburilor. Din acestă iarbă luaţi trei rădăcini,
cinci frunze de salvie, cinci frunze de platan. Zdrobiţi-le într-un mojar de
cupru cu un pistil de fier, beţi această zeamă trei dimineţi la rând şi veţi fi
vindecat de boala viermilor.“f
Un alt tip de vindecător era călugărul cerşetor,
oficial vânzător de relicve. Personajul literar tipic în acest caz este „călugărul
lui Adam le Bossu“ (secolul XIII), trubadurul prezentându-l ca pe un discipol
al Sf. Acaire, episcop de Noyon, azi localitate din l’Oise – Picardia, regiune
din nordul Franţei. (Trebuie spus că o serie de sfinţi ar fi avut harul vindecării.
Astfel, Sf. Maclou/Marcu trata scrofule – ganglioni limfatici inflamaţi – şi
boli de piele, Sf. Aurelian – suferinţele urechii, Sf. Urlo – guta, iar Sf.
Acarie, ca un psihiatru al zilelor noastre, reuşea să-i vindece pe arţăgoşi.
Enumerarea tuturor acestor sfinţi-doctori ar depăşi cadrul propus; mulţi dintre
ei şi-au dobândit numele după suferinţa pe care o tratau. Ex. „Maclou“ – mal au cou – durere în zona gâtului dată
de scrofule sau de „înflorirea“ unui furuncul antracoid.)7
„Le Roman de Renard“, suită de episoade
numeroase şi „personaje“ animaliere cu roluri şi îndeletniciri ca în lumea
oamenilor (Leul – rege; Ysengrin – lupul; Druineau – pasărea; Chanteclerc –
cocoşul; Baudoin – măgarul şi secretar al Leului etc.), cu autori în cea mai
mare parte necunoscuţi, îl are în centru pe Vulpoi. Într-un episod, acesta, ca
să aibă câştig de cauză în faţa regelui (Leul), îşi laudă capacităţile
medicale. Leul reclamă un atac de gută, de înţeles, fireşte după carnea
îngurgitată în exces. Înaintea începerii tratamentului, Vulpoiul, în versuri măiestrite,
îi spune regelui animalelor pe cine a învăţat el arta vindecării: Hipocrate,
Galen, Avicenna etc. (Car Ypocras et
Galien,/ Sanson, Constantin, Avicenne/Je les aprins mainte sepmaine)g.
Personajul Renard, şmecher, descurcăreţ, palavragiu, mereu pândit de primejdii,
duşmanul de moarte fiindu-i Ysengrin, simbolizează plebea, poporul, obligat,
atunci ca şi acum, la tot felul de „jonglerii“ pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Dr. Boutarel meditează că unele dintre
recomandările vindecătorului ambulant din poemul lui Rutbeuf nu erau chiar
lipsite de temei; de pildă, tratamentele cu plante având proprietăţi
medicinale. Oricum, scrie dr. Boutarel, ele sunt mai realiste decât preocupările
medicului consultant al regelui Ludovic al XVI-lea, M. Pomme, doctor în medicină
al Universităţii din Montpellier, care recomanda „fiertura de viperă contra
tulburării spiritelor animale“. Fondată în secolul XII, Facultatea de Medicină
din Montpellier, frumos oraş al regiunii Languedoc-Roussilon, a fost (probabil
mai este) una dintre şcolile celebre. (V. Gomoiu, de pildă, număra, numai în
intervalul 1852–1870, numele a zece români care au devenit doctori ai acestei
renumite instituţii de învăţământ medical.) Într-o carte semnată de un membru
al Academiei Franceze, G. Lenotre (Louis Th. Gosselin, 1855–1935, istoric şi
autor dramatic francez)8 este portretizat M. de l’Orme, medicul
regelui Ludovic al XIII-lea, şi el fost student la Montpellier. La susţinerea
cu brio a tezei, candidatului i s-au pus 108 întrebări, care, lui Lenotre, i se
par deconcertante: – Viaţa regilor, prinţilor
şi ducilor e mai puţin expusă bolilor decât aceea a oamenilor din popor şi a ţăranilor?
– Nalba este o fiinţă? – Masculii pot secreta lapte? (Dacă istoricului
Gosselin, în 1938, întrebările comisiei montpeliereze i se păreau derutante,
astăzi 
ele se justifică: evident că mediul social, chiar în acel timp, influenţa
starea de sănătate sau boală; la bărbat, în prolactinom, apare o secreţie
lactată). Ajuns la Paris şi obţinând o locuinţă la Luvru, M. [Charles] de
l’Orme este asediat de clientelă, care în scurt timp îl va considera un
semizeu. Chiar şi la medici, reclama e sufletul comerţului: el declara că
„vindecă orice boală cu excepţia suferinţelor din dragoste“. De aceea să-i fi
fost sala de aşteptare plină de cucoane? Ori din cauza aspectului său fizic
impresionant? Pentru a-şi fascina pacienţii, le vorbea la consultaţii în latină,
limbă asezonată nu rareori cu înjurături într-o franceză fără cusur (Lenotre).
„În rest, prescria puţine medicamente, sfaturile sale se limitau în general la
măsuri de igienă, domeniu în care poate fi considerat un precursor, meritând în
acest sens a fi citat. Apostol al profilaxiei, când s-a ivit ciuma, fu văzut
îmbrăcat într-un veşmânt de marochin, faţa acoperită cu o mască din aceeaşi
piele împodobită cu un nas lung de o jumătate de picior «cu scopul de a deturna
aerul malign». De altfel, avea grijă să nu iasă din casă fără a avea în gură
trei sau patru căţei de usturoi, în urechi tămâie şi o tulpină de ciumărea în
fiecare nară. Astfel, dar şi mulţumită ingurgitării regulate a unei «supe» de
culoare roşie, el se declara asigurat împotriva contagiunii.“h În
această fiertură roşie, veritabil panaceu, punea să clocotească timp de două
ore: limba-mielului (Boraggo officinalis),
bugloss (plantă din familia Boraginaceaelor),
cicoare sălbatică, măcriş, pir, frunze dintr-o tufă de fragi, păpădie şi turiţă-mare(Agrimonia eupatoria). Tizana trebuia
luată înainte de a te aşeza la masă; dar, pentru a repeta tratamentul, era
obligatoriu să treacă cel puţin patru ore. Spunea că sublima mixtură vindecă
febra de orice natură, pietrele la rinichi, pleurezia, scurgerile mucoase din
nas, melancolia, paralizia, greţurile, ameţelile care preced apoplexia,
epistaxisul şi insomnia. „Savantul“ igienist practica urinoterapia, scrie G.
Lenotre: „Prima sa grijă la sculare era să-şi retragă dintre picioare un
recipient din piele tăbăcită şi să-şi spele ochii cu ceea ce conţinea acest
urinal; nimic mai
bun pentru fortificarea vederii şi, dată fiind această baie
oculară zilnică, de l’Orme putea să citească cele mai mărunte litere. După care
îşi clătea mâinile cu alcool, arunca în nări câteva picături de apă şi, iată,
toaleta sa intimă s-a terminat: cel puţin, cronicarii nu ne dezvăluie nimic mai
mult“. Nu e singura reţetă purtând patentul doctorului de l’Orme (ulm, în fr.).
În ameninţarea unui atac de apoplexie, să-ţi acoperi imediat capul cu un
porumbel tăiat în două; în indigestie, benefică este o supă de găină bătrână,
dar nu oricum pregătită, ci fiartă cu totul, fără a fi fost jumulită şi aruncată
de vie în oală. Un specialist „în Molière“, scrie Lenotre, i-a consacrat
doctorului de l’Orme un studiu usturător; totuşi, el recunoaşte că „ce grand homme“ profesa anumite
principii valabile: curăţenie impecabilă la executarea pansamentelor; folosirea
duşurilor şi a apelor minerale. Excentricităţile lui de l’Orme, de care râdea,
l-au inspirat pe Molière să le folosească în construirea personajelor din
piesele sale, care satirizau medicina şi îndeosebi pe medicii timpului. Marele
comediant a murit la 51 de ani, neasistat de medic. De l’Orme a trăit aproape o
sută. La 87, împotriva sfaturilor, şi-a luat o soţie mult, mult mai tânără,
care a murit după un an de la căsătorie. Gurile rele spun că de epuizare.
Charles de l’Orme (1584–1678) a fost medicul regilor Henric al IV-lea, Ludovic
al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea şi s-a bucurat de prietenia cardinalului de
Richelieu.
aMire, mirgesse (etimologie greacă, în franceza veche mirus) – în Evul Mediu erau numiţi
astfel doctorii, chirurgii, uneori şi farmaciştii
bUniversitatea din
Paris, a doua după cea din Padova, şi-a avut sediul pe suprafaţa ocupată acum
de scuarul René-Viviani-Montebello. În cântul al zecelea al Divinei Comedii,
ilustrul poet menţionează strada du Fouarre. Aici ţinea cursuri Sigier din
Brabant [Sigerus] (1240–1280), reprezentant al şcolii filosofice averroiste de
limbă latină. „E Sigier în plinul faclei sale/Eterne, ce’n Fouarre dând lecţii
bune/Silogisat-a adevăruri rele“ (Dante Aligheri, „Divina Comedie“, Paradisul,
traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, medic, 1889–1945, Ed. Medicală, Bucureşti,
1999, vol. III, p. 96)
cMihail Mihailide –
Osul de peşte care te face „doctor“. „Viaţa medicală“ nr. 40/2014 şi nr.
42/2014
dBiografia sa e săracă
în date, chiar anul morţii e incert. Se crede a fi originar din Champagne, dar
ca adult, cu repetate căsătorii, a trăit la Paris. A fost extrem de sărac, un
menestrel urmărit de neşansă (J. Lanson), prefera să cerşească mai degrabă
decât să fure (ca Villon). Operă poetică novatoare, foarte bogată şi variată,
în care predomină însă poemele satirice şi polemice. Între acestea: Renart le Bestourné şi Dit de l’Herberie. Ruteboeuf e unul din
primii „intimişti“, versificându-şi sărăcia şi dificultăţile vieţii.
Liceenii/studenţii, neatraşi de studiul literaturii vechi, poate şi din pricina
obstacolului reprezentat de franceza veche, dacă ar şti că Poème de l’infortune a devenit un şlagăr mulţi ani la modă (din
1955 până în zilele noastre), un cântec care l-a inspirat pe Léo Ferré,
interpretat de frumoase voci feminine şi masculine, ar fi mai indulgenţi cu poetul medieval
eDiz de l’Erberie –
Zisa despre ierburi
fParagraf tradus din
fr. veche de Mihaela Rodina
g„Le-am fost profesor
multe săptămâni“
hMoartea neagră –
„Ciuma a ucis o treime din populaţia Europei sec. 14“. Cf. E&V Cardan,
Moartea – Consideraţii medicale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, p. 33
.jpg)
