Unele mesaje nu trec. Se opresc, rămân, lucrează în tine. Unul dintre ele mi-a fost trimis de o fostă studentă, astăzi medic rezident. O voce calmă, clară, vulnerabilă și curajoasă. Iată ce mi-a scris:  „Toamna trecută am avut o prezentare de tip poster la conferința (...). Deși a fost pe hol, cu doar câțiva participanți, pentru mine a însemnat mult – a fost primul moment în care am simțit că pot aduce o contribuție reală. Cu toate acestea, experiența nu a fost ușoară. Atunci când am arătat primul draft al posterului coordonatorului meu, în loc să primesc îndrumare, am fost descurajată și umilită. A fost un moment care aproape m-a făcut să renunț complet să mai particip la astfel de evenimente, mai ales când ai impresia că simpla inițiativă poate stârni resentimente. 

Din păcate, am observat că sunt puțini cei care își asumă cu adevărat rolul de mentor. Foarte rar găsești coordonatori care să încurajeze rezidenții să participe la conferințe, să scrie, să cerceteze. Este o realitate tristă. În schimb, suntem uneori obligați să ne înscriem la anumite conferințe doar pentru a «da bine» la număr. Dar sunt sigură că știți prea bine toate aceste lucruri. De aceea, mi-aș fi dorit să vă fiu student doctorand. Sunteți unul dintre puținii oameni cu care am colaborat frumos în timpul facultății, de la care am învățat cu adevărat și de la care am primit înțelegere, încurajare și ghidaj academic autentic. Poate, în viitor, veți lua în calcul să obțineți atestatul de abilitare. Sunt convinsă că mulți absolvenți și-ar dori să lucreze sub îndrumarea dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru faptul că, în tot acest context uneori rigid al lumii medicale, reușiți să rămâneți un reper de umanitate și gândire critică”. 

Recunoștință și tristețe

Am citit aceste rânduri cu recunoștință, dar și cu o doză de tristețe. Pentru că știu că nu este un caz izolat. Lipsa unui mentorat autentic este una dintre vulnerabilitățile grave ale formării medicale din România. Sistemul este suprasaturat de ierarhii, dar subnutrit în ceea ce privește relațiile vii, modelatoare, între generații.

Psihologia educației ne spune că validarea, feedbackul constructiv și sprijinul emoțional sunt factori esențiali în procesul de învățare. Neuroștiințele confirmă: un creier care se simte amenințat nu poate învăța. În schimb, un creier care se simte susținut, apreciat și stimulat pozitiv dezvoltă nu doar competențe, ci și creativitate, empatie, responsabilitate.

Din acest motiv, avem nevoie de profesori care nu doar să predea, ci să inspire. Care nu doar să verifice, ci să învie. Care nu doar să corecteze, ci să construiască. O lume medicală lipsită de mentori riscă să devină o lume de cariere sterile, de proiecte goale, de tineri care se retrag nu pentru că nu pot, ci pentru că nu li s-a spus niciodată: „Poți. Te ajut. Hai să facem împreună”.

Iar dacă într-o zi, această tânără va coordona, la rândul ei, o generație nouă, poate împărtășind din această durere transformată în împreună, atunci da, putem spune că mentoratul vindecă. Încet, profund și ireversibil.