Academicianul Marius Sala, fidel vocaţiei sale, continuă evocarea istoriei
cuvintelor româneşti, fapt cu deosebire bine-venit acum, când se pare că
respectul pentru cuvântul rostit sau scris este înlocuit cu o cavalcadă
pernicioasă de vorbe, nu o dată fără noimă. Distinsul lingvist înştiinţează că „Viaţa cuvintelor“ este titlul unei noi
colecţii ce va prezenta felul în care între naşterea şi dispariţia cuvintelor,
vieţuirea lor înseamnă un şir de întâmplări demne de luat în seamă. Fiecare
dintre volumele acestei colecţii va cuprinde 101 cuvinte dintr-un anumit
domeniu. Primul volum – 101 CUVINTE MOŞTENITE,
ÎMPRUMUTATE ŞI CREATE, apărut la Editura Humanitas, se deschide cu o secţiune
de probleme generale, după care „sunt aduse în discuţie mai ales cuvinte din
limba română care au ajuns la noi din limbi foarte diferite, adesea după călătorii
fascinante“.
Prima secţiune, „Despre cuvinte, în general“, este o introducere deosebit de
folositoare în etimologie, un fel de aşezare în cadru a problematicii
prezentate pe larg în următoarele pagini. Reţinem importanţa dicţionarelor
etimologice, cu recomandarea celui mai la-ndemână şi mai cunoscut dicţionar, „Dicţionarul
explicativ al limbii române“ – DEX, care, la prima ediţie (1975) cuprindea
66.000 de cuvinte, dar cu 10.000 mai multe în ediţia din 1995. Într-o desfăşurare
metodică, aflăm despre „certificatul de naştere al cuvintelor“, urmărit după
criteriile etimologiei directe şi indirecte, pentru că „etimologia unui cuvânt
nu poate fi stabilită pe baze fanteziste“. În limba română, sunt situaţii când
unele cuvinte au fost supuse unor segmentări greşite şi au intrat ca atare în
vorbire. Cercetările urmăresc straturi din ce în ce mai profunde, până acolo
unde nu se mai poate elibera un „certificat de naştere“ şi sunt avansate
diferite ipoteze. Este şi cazul cuvintelor Dunăre, Iaşi, Nistru, Olt, Prut,
Zarand, explicate fie prin substratul traco-get, fie prin cel iranic, moştenire
de la populaţiile care au locuit pe aceste meleaguri şi au fost asimilate de
civilizaţia tracă. Cum nu există probe sigure, rămâne loc destul pentru imaginaţie,
pe care nu puţini şi-o exersează în exces, încercând să impună o formă sau alta.
Desigur, limba noastră păstrează şi astăzi cele mai importante cuvinte din
limba latină şi nu s-a simţit şi nu se simte nevoia ca ele să fie înlocuite.
Mergem mai departe cu observaţia că, în fiecare limbă, pe lângă cuvintele moştenite
de la limba-mamă (în cazul nostru latina), sunt şi altele, fie create, fie împrumutate
şi integrate în sistemul viu al limbii până într-acolo încât există „cuvinte
virtuale“, care pot apărea oricând, fapt cu deosebire evident astăzi. Bine,
s-ar putea spune, apar cuvinte noi, dar „de ce?“ Sextil Puşcariu a răspuns
simplu: cuvintele apar când este nevoie de ele. Când, de pildă, contactul cu o
limbă străină este mai îndelungat, nevoia de comunicare face să crească atât
cererea, cât şi oferta de cuvinte noi. De aici se poate dezvolta o adevărată
filosofie a împrumuturilor, directe sau indirecte, dintre care unele sunt
acceptate fără rezistenţă. Există un anumit mecanism al împrumuturilor,
explicat şi ilustrat cu cel din limba latină. Fascinantă este şi odiseea
„cuvintelor călătoare“, a împrumuturilor indirecte şi Al. Graur a alcătuit un
dicţionar cu 1.335 de asemenea cuvinte. Cele care au ca „staţie finală“ limba
română pot fi din alte limbi europene sau de pe alte continente şi „nu e
surprinzător că cele mai multe au provenit din latină sau greacă, cele două
mari limbi care stau la baza civilizaţiei europene“. Seria cuvintelor călătoare
provenite din limbi europene începe cu cele din latină şi greacă, urmate de
cele din germană, olandeză. Cele mai aventuroase călătorii sunt cele care au
traversat un drum lung, în spaţiu şi timp, şi aşa se face că sunt cuvinte din
vechea limbă egipteană, din ebraică, arabă, sanscrită, persană, chineză,
japoneză, malaeză, din limbi africane, amerindiene, din limba taino, aztecă şi
chiar eschimose.
„Vieţuirea
cuvintelor“ este un subiect ce ar putea inspira o bogată literatură şi asta
deoarece ele nu trăiesc singure – nici nu ar avea cum –, stabilesc relaţii, în
primul rând cele formate din acelaşi cuvânt de bază din care derivă altele cu
sufixe, prefixe şi prin compunere. Bunăoară, de la „casă“ avem derivatele căsuţă,
căscioară, căsucă, dar şi a se căsători. Ele se pot organiza şi după înţelesurile
lor, cum sunt cele care, pornind de la casă, denumesc diferite tipuri, ca
bordei, bojdeucă, cocioabă, magherniţă, palat sau anumite părţi ale casei.
Organizarea lor se face în funcţie de sensuri, numite câmpuri semantice. După o
generoasă ilustrare semnificativă pentru „vieţuirea“ cuvintelor, ajungem
inevitabil la „îmbătrânirea“ şi „moartea“ lor, generată de mai multe motive ce ţin
de schimbările din viaţa socială. E interesant că, uneori, ele lasă „urme“…
Şi în cea de-a doua secţiune, „Despre cuvintele româneşti, în special“,
acad. Marius Sala foloseşte aceeaşi iniţiere, pornind de la ceea ce ştim sau
doar ni se pare că ştim, pentru a ne purta cu har pedagogic spre „tainele“
ascunse în folosirea obişnuită a unor cuvinte. Începe cu definiţia limbii române
dată de Al. Rosetti: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt
în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară),
din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre“. Este, după aprecierea făcută de Henriette Walter, „de două ori latină“,
iar autorul adaugă: „trăieşte deci în vocabularul limbii noastre şi prin împrumuturile
făcute mai târziu din această limbă“. În „moştenirea latinească“ se cuprind şi
cuvintele păstrate de limba latină din limbile popoarelor care au trăit în spaţiul
Imperiului Roman şi e interesant că acestea s-au transmis ca aparţinând limbii
latine. Se întâlnesc astfel cuvinte celtice sau greceşti. Mai sunt şi cuvintele
panromanice, cam cinci sute, care circulă în toate limbile romanice şi vor face
cuprinsul unui volum viitor.
Moştenitoare a latinei, româna este şi „un
mare importator de cuvinte“ din toate colţurile lumii, fiind considerată o limbă
„ospitalieră“ şi, după V. Kiparsky, „la plus intéressante de l’Europe“. Urmărind
această idee, autorul porneşte tot de la substratul limbii române, cel
traco-dac, subiect de discuţii – nu puţine contradictorii. Amintind de lucrarea
„De la latină la română“, acad. Marius Sala subliniază că cele mai multe
cuvinte din substratul traco-dac se referă la natură (groapă, mal, măgură), ape
(pârâu), vegetaţie (brad, brusture, coacăză, curpen, mugur, sâmbure ş.a.), faună
(balaur, barză, cioară, şopârlă, ciut, mânz, murg, năpârcă, pupăză, ştiră, ţap,
viezure). Acad. Grigore Brâncuş a găsit optzeci şi nouă de cuvinte care fac
parte cu certitudine din acest substrat. În continuare, sunt prezentate
cuvintele împrumutate din vechea greacă (şi ele prezentate pe larg într-un
volum viitor) şi posibil vechi germanice. O importanţă deosebită are substratul
slav, în legătură cu care se ridică unele întrebări: provin din primele secole
după constituirea limbii române? Sau sunt toate din slava veche sau din slavonă?
Lista se îmbogăţeşte, uneori surprinzător, cu cuvinte pecenege şi cumane, turceşti,
maghiare, germane, franceze, engleze ş.a. Moştenitoare a latinei, limba română
a păstrat şi sistemul de formare a cuvintelor, folosind sufixe şi prefixe, cu
care s-au creat noi cuvinte, pornind de la cele de origine latină sau din alte
limbi. Cu un interes aparte aşteptăm volumul „Româna – exportator de cuvinte“, subcapitol cu care se încheie
lucrarea de faţă.
Parcurgând
pagină cu pagină, se creează impresia unui adevărat labirint, din care ieşim
graţie expertizei de necontestat a academicianului Marius Sala, a talentului de
a expune multe lucruri aride cu eleganţă şi o discretă bucurie de a împărtăşi
semenilor ceea ce a adunat în ani de cercetare. Şi o surpriză: „În loc de concluzii“, cititorul este
invitat să facă un test de verificare, astfel încât fiecare îşi poate dea seama
cât şi cum a reţinut din bogăţia copleşitoare de informaţii. E o provocare sau,
mai degrabă, un joc deopotrivă amuzant şi instructiv. Mulţumind după cuviinţă
autorului, cititorului îi rămâne să aştepte cu nerăbdare viitoarele volume
despre viaţa cuvintelor atât de intim legată de propria noastră viaţă. 
