Procesul de evaluare bine făcut trebuie să aibă două componente. Una dintre ele constă în aprecierea anumitor segmente, acte motrice, stări fiziologice ori patologice, cu ajutorul unor metode și mijloace specifice. A doua componentă, parte a evaluării, este dată de strângerea și înregistrarea valorilor obţinute. 

Prin cuantificarea informaţiilor se va crea un tablou complex asupra stării patologice a pacientului. În cele mai multe cazuri se efectuează două evaluări, una iniţială și una finală, iar aprecierea rezultatelor va genera schimbări în abordarea și stabilirea conduitei terapeutice. În unele situaţii este necesar ca între evaluarea iniţială și cea finală să fie efectuate așa-numitele evaluări intermediare.

Teste și scale specifice

Partea evaluării ce presupune verificarea înscrisurilor medicale și interpretarea datelor imagistice ori a rezultatelor explorărilor funcţionale nu implică participarea directă a pacientului. Înainte de a trece la evaluarea cu implicarea directă a pacientului – fizic, psihic și emoţional –, trebuie efectuată o informare a acestuia, folosind un limbaj accesibil, cu privire la procedeele ce vor fi efectuate pe parcursul evaluării.

În procesul de evaluare propriu-zisă se folosesc testele și scalele specifice. Testele permit un contact direct cu pacientul. Iar scalele folosesc metoda interogatoriului sau a chestionarului, unde nu este necesară atingerea directă a pacientului. Pentru acurateţea datelor culese și pentru o abordare mai aproape de adevăr, un exerciţiu efectuat ca formă de lucru propriu-zisă poate oricând avea valoare de test.

Abordarea integrată, simultană

Întrepătrunderea metodelor de evaluare duce spre un grad de obiectivitate mai ridicat. De exemplu, evaluarea forţei musculare, a amplitudinii de mișcare, a gradului de apreciere a durerii ca un întreg în timpul aceluiași act motric este mai eficientă decât o serie de evaluări separate ale acestora.  

O abordare cu valori mai apropiate de adevăr are loc atunci când testele și scalele sunt aplicate pentru o evaluare ce se efectuează în cadrul aceluiași lanţ cinematic închis sau deschis parcurs de pacient. 

Spre exemplu, dacă la 3 luni de la operaţia prin ligamentoplastie, pacientul efectuează pedalarea la o bicicletă medicinală la nivel 4 de forţă, timp de 15 minute, cât de tare doare, de la 1 la 10? Asta ar fi o metodă de abordare comună pentru mai multe teste și/sau scale cu un grad de eficienţă ridicat și efectuată într-un timp mai scurt.
Specialiștii în domeniul kinetoterapiei și al bioingineriei au studiat îndeaproape acest aspect.

 Cu ajutorul tehnologiei moderne, s-au creat aparate omologate cu care pot analiza mai multe aspecte simultan, eficientizând astfel modul de abordare a procesului de evaluare. În final, putem spune că rolul unei evaluări bine făcute într-un timp util duce spre o aplicare precoce a tratamentelor de către echipa interdisciplinară, din care face parte și kinetoterapeutul.
 

Bibliografie
Daniela Iuliana Chimingică, Esenţial în Kinetoterapie: baze anatomice, obiective, tehnici și metode, Iași 2018
Mihai Constantinescu, Kinetoterapia în traumatologia sportivă, Suceava 2023
Tudor Sbenghe, Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală București 1999