Regret faptul că, la apariţia celor două volume importante pentru iatroistoriofili şi pentru intelighenţia remanentă de după ultimul Război Mondial, „Despre regenerarea şi… degenerarea unei naţiuni“ (2009) şi „România fără anestezie, discurs medical şi modernitate în vremea lui Carol I, 1872–1912“ (2013), autorul, prof. dr. Octavian Buda, realizând un florilegiu amplu comentat de texte exemplare ale înaintaşilor, de la Anastasie Fătu la Gh. Marinescu, n-a găsit „portiţa“ de a selecta Introducerea lui Mina Minovici la „Tratat complet de Medicină Legală“ (vol. I, apărut în 1928)¹. Ar fi fost doar o excepţie formală de la planul lucrărilor – discursuri şi lecţii inaugurale –, pentru că cele 34 de pagini ale „Introducerii“ sunt mai mult decât un curs la început de an universitar şi chiar mai mult decât un discurs de recepţie în Academie. Sunt chintesenţa evoluţiei şi organizării medicinii legale în lume şi în România, de-a lungul secolelor şi până în momentul redactării impozantului op, a învăţământului de specialitate, înseamnă şi prezentarea rolului Institutului de Medicină Legală şi interferenţele cu legislaţia. Başca dedicaţia care – oricât de indiferenţi ne sugerează unii euroglobalişti că ar trebui să devenim faţă de o Românie cândva „dodoloaţă“ (paternitatea expresiei îi aparţine lui Blaga) –, nu poate să nu ne tulbure totuşi şi încă. De aceea, o şi reproduc în această paranteză introductivă la textul care urmează, sublinierea aparţinându-mi: „ţării mele – pe care mi-a fost dat s’o văd cu hotarele reîntregite, cuprinzând între ele întreaga suflare românească (…) – îi Dedic cu recunoştinţă şi pietate filială acest tratat, care oglindeşte rodul meditaţiunilor, observaţiunilor şi experimentării personale în decursul unei vieţi de om.“ ţării mele, recunoştinţă şi pietate filială^a…

Arsenic şi mercur

   Motivul pentru care a fost arestat şi condamnat dr. L. Gr. din Bucureşti (caz din prima decadă a secolului al XX-lea) era cel al promisiunii pe care acesta o făcuse, cu sprijinul unei extraordinare publicităţi pentru acea vreme – patru importante cotidiene – de vindecare sigură a luesului cu medicamentul specific „606“ Ehrlich. Laureatul premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1908), medicul şi chimistul german Paul Ehrlich (1854–1915) este considerat descoperitorul Salvarsanului (1909), medicament injectabil a cărui denumire comercială (1910) a rezultat din asocierea prescurtată a cuvintelor salvare şi arsenicum – serul „606 Ehrlich“. Produsul s-a dovedit eficient în infecţia cu Treponema pallidum, agentul etiologic al sifilisului, descoperit în 1905 de Fritz Richard Schaudinn, zoolog german, împreună cu dermatologul, de asemenea, german, Erich Hoffmann. Era superior tratamentului cu hydrargyrum, de care avuseseră parte atâţia bolnavi de lues. Recent, la o şedinţă a Academiei Române, ocazionată de sărbătorirea Zilei Culturii, la 15 ianuarie (şi zi de naştere a lui Mihai Eminescu în 1850), specialiştii diverselor domenii au ajuns la concluzia că decesul marelui poet a fost urmarea unei intoxicaţii cu mercur şi nu a infecţiei veneriene, după cum se credea. Revenind la cazurile citate de profesorul Minovici, în momentul escrocheriei puse la cale de dr. L. Gr., produsul injectabil  „606“ Ehrlich nici nu se afla în comerţ, fiind încă – vezi datele de mai sus-menţionate – în faza experimentărilor. Prefăcuţi sau nu, anumiţi confraţi îi cereau lui L. Gr. barem o fiolă din miraculosul medicament, pentru a-l încerca asupra propriilor pacienţi. „După cum era şi natural, şarlatanul – care nu era lipsit de inteligenţă şi era conştient de pericolul unei eventuale verificări clinice – s-a ferit să satisfacă aceste cereri, eschivându-se sub diferite pretexte de la angajamentele luate“ (Minovici). Escrocul administra bolnavilor mici doze de xeroform dizolvate în apă! Funcţiona în avantajul său sugestia; unii dintre suferinzi aveau impresia momentană a unei ameliorări (de exemplu, un şancru care oricum se închide după 4–6 săptămâni şi nu lasă cicatrice).

   Dezvăluirea  escrocheriei nu a întârziat, Mina Minovici arătând că „Direcţiunea generală a serviciului sanitar – «căreia, după cum relevă ordonanţa definitivă de urmărire din 20 aprilie 1911, dr. L. Gr. îi era cunoscut mai mult printr’o reclamă puţin demnă de un om de ştiinţă, decât prin cunoştinţele şi practica sa medicală» – cere telegrafic informaţiuni dela Frankfurt-pe-Main şi primeşte dela însuşi profesorul Ehrlich răspunsul categoric că «n’a încredinţat D-rului L. Gr., nici o fiolă din preparatul său» (subl. în textul orig.).“ La descinderea domiciliară se descoperă: două fiole de celuloid deschise purtând inscripţia „606, I.D.O, 5“, un mojar de porţelan, o baie de ochi din sticlă, o seringă Ricord, toate mânjite cu un praf gălbui. Nimic altceva, după cum avea să arăte analiza chimică, decât xeroform. Xeroformul este o substanţă medicamentoasă care se prezintă sub formă de pulbere galbenă, folosită în diverse combinaţii pentru dezinfecţia plăgilor sau întrebuinţată ca „antibiotic“ intestinal. Şnapanul L. Gr., în cursul unei călătorii, se oprise la Clinica Herxheimer din Frankfurt unde, reuşind să corupă un laborant, obţinuse de la acesta două fiole goale de celuloid(probabil deşeuri), inscripţionate „606“, care – aduse în ţară – ar fi trebuit să îi atesteze, în faţa bolnavilor naivi, autenticitatea medicamentului! Pedeapsa prevăzută în Codul Penal de atunci pentru sancţionarea acestei fapte: închisoare, de la şase luni la doi ani şi o amendă consistentă în bani. Scrie profesorul Minovici: „Acest articol de lege (334. CP, n.n.) se aplică şarlatanilor în general, implicit deci medicului care pângăreşte cinstea corporaţiei prin manevre frauduloase, de oarece o faptă ca aceea a D-rului L. Gr. întruneşte cele trei elemente ale delictului: 1. a făcut să nască o amăgire în spiritul celui înşelat, făcând pe victimă să creadă într’un lucru ireal sau irealizabil; 2. a uzat de manopere frauduloase, prezintând o soluţie de xeroform drept specificul «Ehrlich-Hata 606»; 3. a pricinuit victimelor excrocheriei sale un prejudiciu de netăgăduit prin aceea că le-a stors bani grei pentru un tratament imaginar, cu o soluţie anodină.“

Despăgubiri

   Pentru un caz mai… recent (1927) citat de profesorul Minovici, am făcut „săpături“ la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, obţinând o copie de pe Sentinţa penală nr. 1805, pronunţată în Dosarul nr. 2817/1925 de la Tribunalul Ilfov, secţia I. C.C. Doctorul T. S. din Bucureşti promite prin anunţuri în ziare că vindecă orice boală fără medicamente sau operaţii. M. P., acum reclamantă, crede în promisiunile şarlatanului şi, având un fiu bolnav de tuberculoză, i se adresează cu naiva speranţă în vindecarea copilului său. „Acesta, după ce i-a luat suma de 4.500 lei, a prescris bolnavului un tratament fantezist, care, dacă n-a grăbit moartea fiului reclamantei, în schimb nu putea să-i aducă nici o ameliorare.“ (Minovici). La apelul nominal în faţa judecătorilor Al. Vasilescu şi Leon Rădulescu răspunde reclamanta Maria Paveliu, asistată de avocat Al. Cristescu. Inculpatul, doctorul Toma Simionescu (T. S.) lipseşte. Faptele sunt identice cu cele citate de Minovici, care a cunoscut cu siguranţă dosarul. Avocatul cere condamnarea inculpatului şi despăgubiri civile în valoare de 10.000 lei. În intervenţia sa, procurorul (N. C. Istrati) susţine pretenţiile formulate de avocat şi aplicarea art. 332 şi 333 CP. În numele Legii, Tribunalul condamnă pe Toma Simionescu, din Bucureşti, str. 11 Iunie nr. 7, la şase luni închisoare corecţională şi îl obligă la plata despăgubirilor civile solicitate de reclamantă, în valoare de 10.000 lei. Nu a existat opoziţie şi nu s-a formulat apel².

„Consultaţiunea“ prin corespondenţă

   În aceeaşi categorie a escrocheriilor medicale, profesorul Minovici include şi consultaţiunea medicală prin corespondenţă, în urma reclamelor publicate în ziare şi broşuri (citând exemple). În acelaşi capitol din tratat, autorul deplânge „indolenţa vinovată de care dau dovadă organele chemate să vegheze nu numai la conservarea sănătăţii publice, dar şi la ferirea prestigiului medicinii de orice atingere compromiţătoare. Pentru că foarte greu şi foarte rar se pune în mişcare aparatul de control şi de represiune a fraudelor din practica medicală.“ Aserţiune perfect valabilă şi astăzi, 100 de ani mai târziu, când escroci şi vindecători închipuiţi înfloresc la tot pasul. Internetul a luat locul ziarelor de reclamă şi cine îl cercetează are şansa să descopere tot felul de inşi care oferă sfaturi şi se declară „pricepuţi“ în a trata boli. Deşi veneriile au revenit în forţă în structura morbidităţii, boala canceroasă este cea spre care se îndreaptă interesul adesea justificat al pacientului şi se „bucură“ de incompetenţa sfidătoare şi criminală a vindecătorului. Acest serial se opreşte cu acest ultim episod, care ar fi trebuit să cuprindă cazuri de înşelătorie şi figuri de şnapani ai zilelor noastre. Dar autorul a realizat că, pentru un asemenea demers jurnalistic, ar fi trebuit ca în spatele său să se fi aliniat brigăzi de avocaţi pentru a-l asista în nesfârşitele procese ce ar fi urmat.

Şarlatanism „involuntar“

   În tratatul în două volume de Medicină legală coordonat de prof. dr. Vladimir Beliş, apărut în 1995, ultimul capitol al celui de-al doilea volumul e destinat discutării problemelor de etică şi răspundere medicală – din ce în ce mai actuale şi mai complicate –, reglementărilor conduitei deontologice comune medicului şi farmacistului, legăturilor profesionale medic–farmacist. Autorul capitolului (prof. dr. M. L. Dressler) face referiri la preocuparea lui Mina Minovici pentru o astfel de problematică, inclusiv pentru ceea ce profesorul numea şarlatanism medical major. Se disting două forme de şarlatanism medical: cel practicat de medici şi cel exercitat de persoane fără o pregătire profesională în domeniu. Se vorbeşte totodată de un aşa-zis şarlatanism involuntar, „medici care consimt să li se facă reclamă“. Dacă există „consimţământ“, credem că e o contradicţie în termeni a se vorbi de şarlatanism involuntar… Prelungirea tratamentului peste durata necesară, exagerându-se gravitatea bolii, este, în opinia autorului, o altă variantă a şarlatanismului. Iar ceea ce se practică în prezent – trimiterea bolnavului de la un medic la altul (a treia, a patra „părere“, deşi diagnosticul e clar şi nu e vorba de consultul benefic intercolegial) sau recomandarea unor investigaţii practic inutile, repetate la cât mai multe laboratoare, îndeosebi în practica privată – e numit „comperaj“, termen ce iar ni se pare impropriu. Mai degrabă s-ar numi convenţie lucrativă.  Şi este, bineînţeles, o altă formă de înşelăciune. Mulţi deontologi au abordat înainte de 1990 aspecte multiple ale eticii profesionale, dar în mai mică măsură fapte care ar putea fi încadrabile în noţiunea de înşelăciune medicală³. Era de neimaginat un astfel de comportament din partea celui care, teoretic, trebuia să facă echipă cu bolnavul în efortul comun de redobândire a sănătăţii acestuia, sănătate la un moment dat, pierdută. Şi totuşi… Astăzi, alături de vindecători închipuţi – unii, autorizaţi să-şi exercite abilităţile, plătitori de impozite fiind – sunt citate cazuri de medici care, încălcând Jurământul lui Hipocrate, au pretins că au soluţii neortodoxe pentru a trata ceea ce nu e de tratat, a îndrepta (eşuând) ceea ce nu e de corectat, a modifica la cererea pacientului, forţând natura, ceea ce aceasta a hotărât altfel. Evident, nu de dragul „artei“…