Interviu cu un
expert: prof. dr. Brigitte Vollmar,
director al Institutului de Chirurgie Experimentală, Rostock
Prof. dr. Brigitte
Vollmar este un respectat om
de ştiinţă de origine germană, cu o vastă experienţă în domeniul chirurgiei
experimentale. După obţinerea diplomei de medic, la
Ludwig-Maximilians-Universität München, a devenit cercetător la Universitatea
Harvard, dedicându-se studiului chirurgiei, domeniu în care deţine şi un
doctorat. Din anul 2002, este directorul Institutului de Chirurgie Experimentală
din Rostock, Germania.
– Aţi
putea rezuma cariera dv. academică?
– Am absolvit Facultatea de Medicină din
München, dar am participat la schimburi de experienţă şi în alte universităţi,
pentru scurte perioade. Pentru teza de doctorat, am studiat microcirculaţia
ficatului, astfel începând pregătirea propriu-zisă în chirurgie. După trei ani,
am luat decizia majoră de a mă dedica cercetării. O decizie grea, deoarece în
Germania – la fel ca în alte ţări – poziţiile de vârf din cercetare sunt puţine.
Aveam deci mai puţine şanse să ajung în top, dar nu mi-a fost frică. Ştiam unde
ţinteam. Astfel, am obţinut o bursă de cercetare în Statele Unite – o experienţă
extrem de valoroasă, pe care o recomand tuturor cercetătorilor la început de
drum, pentru a se familiariza cu noi sisteme şi a-şi deschide orizonturile.
– În
opinia dv., de ce are nevoie un cercetător de succes?
– În primul rând, trebuie să ai o anumită
fire. Trebuie să fii mai curios şi mai deschis la minte decât ceilalţi; să-ţi
doreşti să-ţi construieşti o carieră, dar nu neapărat să fii întotdeauna la
vârf, ci să urmezi un anumit domeniu, în care să perseverezi. Apoi, ai nevoie şi
de abilităţi specifice, cum ar fi să ştii să alcătuieşti un plan eficient al
studiului (in vitro, in vivo, analiză
biometrică, numărul experimentelor de efectuat, durata lor etc.), să prelucrezi
statistic datele, să le analizezi şi să le evaluezi, să redactezi un grant, să
citeşti critic articole ştiinţifice, să prezinţi şi să discuţi rezultatele.
Engleza este, de asemenea, importantă, deoarece a devenit limba oficială a ştiinţei.
Mai târziu ar trebui să te familiarizezi şi cu managementul cercetării.
– Care
este rolul unui director de laborator?
– Acesta se ocupă de managementul cercetării,
care include preocuparea pentru mijloacele financiare, pentru resursele umane
etc. Obţine finanţări, promovează instituţia şi asigură relaţiile publice.
– Cum
administraţi institutul şi cum aţi învăţat acest lucru?
– Am învăţat practicând. Contează, de
asemenea, să fii o persoană organizată; nu ştiu cât poţi progresa dacă nu eşti
organizat. Am zi de zi şi săptămână de săptămână liste cu ce am de făcut. Fac
tururi ale laboratoarelor şi birourilor, pentru a mă asigura că totul este în
regulă şi pentru a observa de ce mai au nevoie angajaţii. Foarte importantă
este diferenţierea dintre urgent şi important; uneori, ceea ce pare urgent nu
este important! Vei ştii dacă ceva este important când te gândeşti la impactul
pe termen lung. Uneori, lucrurile urgente – cum ar fi să suni înapoi sau să
respecţi datele-limită – nu sunt atât de importante pentru reperele personale
pe termen lung. Consider foarte important să cunosc planurile profesionale ale
membrilor echipei din care fac parte. Spre exemplu, verific de două ori pe an
care sunt reperele lor profesionale, care sunt obstacolele pe care le-au întâlnit
şi ce putem îmbunătăţi. Doctoranzii nu se gândesc la ce vor face peste zece
ani, plănuiesc doar până la finalul anului curent! Dar timpul trece mai repede
decât plănuieşti şi ar trebui să reflectezi unde ţi-ar plăcea să fii peste
cinci sau zece ani. Aşa îţi va fi mai uşor să-ţi construieşti drumul. Bineînţeles
că uneori apar şi oportunităţi neaşteptate, care te pot duce într-o direcţie
diferită. În cazul deciziilor cu care angajaţii nu sunt de acord, sunt hotărâtă
să-mi păstrez opinia, pentru că ştiu că aceea este cea mai bună soluţie.
Experienţa unor asemenea scenarii mă face să mă întreb dacă am procedat corect,
dacă aş fi putut să îmbunătăţesc acea decizie, dacă rezultatele au fost bune
sau ar fi putut să fie şi mai bune. Toate aceste întrebări nu trebuie să te
oprească, ci să te facă să continui, să încerci, să experimentezi.
– Care
sunt domeniile de interes în institutul dv.?
– Prioritatea noastră este studiul regenerării
organelor: muşchi, piele, ficat şi pancreas. Vrem să elucidăm în primul rând
mecanismele prin care se produc leziuni. Astfel, vom putea descoperi metode
prin care să le restabilim funcţiile, în special prin stimularea şi îmbunătăţirea
modalităţilor fiziologice de regenerare. Ne ocupăm în special de leziuni
cauzate prin mijloace chirurgicale sau din cadrul unor boli inflamatorii sau
ischemice, transplant etc. Ficatul este un model perfect; inima şi creierul nu
sunt. Dacă desluşim cum se regenerează ficatul, e foarte probabil să putem
aplica aceleaşi principii şi pentru inimă, creier şi alte organe.
– Ce
i-aţi recomanda cuiva care doreşte o carieră asemănătoare cu a dv.?
– Filosofia mea de viaţă a fost întotdeauna:
„Orice faci trebuie să fie distractiv!“. Sună foarte simplu, dar cred că astfel
poţi deveni mai bun. Să-mi găsesc locul nu a fost atât de dificil ca pentru alţi
tineri, pentru că am ştiut întotdeauna ce vreau să fac. Vei avea o viziune mai
clară dacă, în timpul studiilor, observi diferite cariere şi oameni şi te
întrebi: „Mi-ar plăcea să fiu în locul lor? Care ar fi avantajele şi
dezavantajele acestei specializări?“. Apoi, găseşte un model, întreabă-l cum a
reuşit, dar rămâi autentic. Este esenţial să-ţi formezi o viziune asupra
propriei evoluţii. De exemplu, când mă întreb dacă sunt mulţumită cu ceea ce
sunt, răspunsul meu e întotdeauna: nu! Astfel, nu stagnez niciodată, ci mă
îndrept către următorul pas. Pentru că există întotdeauna un pas următor. Uşoara
insatisfacţie faţă de sine este o sursă de motivaţie pentru a te dezvolta în
continuare. Este un plus şi să interacţionezi încă de timpuriu cu cei din
comunitatea din care faci parte şi cu liderii din domeniu.
Traducere din limba
engleză de Sînziana Muraru