Carte de vizită:

• Medic primar Neurologie
• Doctor în Medicină la Universitatea Eberhard Karls din Tübingen, Germania (1995) și la UMF „Carol Davila” București (1996)
• Șefa secţiei Neurologie la Enayati Hospital, București
• Șef de lucrări – Catedra de Neurologie Colentina, UMF „Carol Davila”

Gabriela Mihăilescu s-a născut în București, într-o familie de intelectuali. Având bunic matern austriac, a început a început să studieze limba germană încă de la grădiniţă, urmând apoi timp de 12 ani Școala Germană din București. A învăţat trei limbi străine, iar liceul urmat a fost cu profil de matematică-fizică. Cu toate acestea, a ales Medicina, pentru că, spune ea, „eu nu aleg niciodată drumul cel mai ușor”. A devenit primul medic din familia sa, considerând în permanenţă că limbile străine o vor ajuta să se perfecţioneze, să interacţioneze, să lucreze oriunde. De Neurologie s-a îndrăgostit după ce a trecut prin stagiul în această specialitate la Spitalul Clinic Colentina.

Cum a fost trecerea de la student la medic?

Am avut norocul să lucrez cu medici foarte buni și foarte dornici să împărtășească cu noi, tinerii absolvenţi, cunoștinţele și experienţa lor. Profesorul Alexandru Șerbănescu, de exemplu, mi-a acordat mare încredere, dându-mi ocazia să lucrez cu studenţii încă înainte de a deveni asistent universitar la UMF „Carol Davila”. Chiar m-a încurajat să intru singură în gărzi încă din primii ani de muncă. Atunci era o singură linie de gardă, acum sunt trei.

Ce v-a plăcut la această specialitate?

Mi-a plăcut enorm faptul că anamneza și un examen clinic riguros te pot conduce, în peste 80% dintre cazuri, la un diagnostic, că te poţi folosi de metode paraclinice pentru confirmarea unor suspiciuni de diagnostic sau pentru diagnostice diferenţiale. Totul în Neurologie este foarte logic, aproape matematic. Am lucrat intens în Clinica Neurologie de la Spitalul Colentina pentru a-mi pregăti lucrarea de licenţă, iar din 1992, imediat după absolvirea Facultăţii de Medicină, m-am angajat ca medic stagiar la acest spital, unde am și rămas să lucrez timp de 29 de ani.

Acum, după aproape trei decenii de activitate, gândiţi la fel despre profesia dv.?

Îmi iubesc profesia și tot ceea ce implică ea. Am o activitate foarte variată, și acest lucru mă motivează și îmi dă multă energie. Lucrez ca medic de spital, consult pacienţi în sistem ambulatoriu, predau Neurologia studenţilor de anul V, formez medici rezidenţi, sunt membră în comisii de examinare și în asociaţii profesionale. Am fost primul monitor de studii clinice din România, am fost investigator și coinvestigator în studii clinice, colaborez cu asociaţiile de pacienţi cu scleroză multiplă și contribui la educaţia medicală a acestora, scriu articole și cărţi, fac prezentări știinţifice... desigur, toate legate de Neurologie.

„Dragul ei băiat brunet cu ochii verzi”

Există vreun caz mai dificil care v-a marcat în activitate?

Am văzut și am tratat foarte multe cazuri, multe dintre ele foarte dificile. Îmi amintesc foarte bine cazul unui tânăr de 19 ani care a venit la camera de gardă însoţit de mama sa, într-o vineri după-amiază. Cu o seară înainte, în timp ce juca fotbal, începuse să se împiedice când alerga. A ieșit de pe teren, a mers acasă și până dimineaţa nu mai putea merge nici până la baie. Apoi, ca să se mute de pe pat pe scaun avea nevoie să se sprijine în mâini. Diagnosticul l-am stabilit repede: poliradiculonevrită – sindromul Guillain-Barré. În lipsa unui tratament specific, evoluţia acestei afecţiuni este severă, ascendentă, cu afectarea rădăcinilor nervoase și a nervilor care inervează membrele superioare, musculatura respiratorie și diafragmul, nervii cranieni și pe cei vegetativi care controlează funcţiile cardiace.

Cu ce l-aţi tratat? Cum v-aţi descurcat?

În acea perioadă nu dispuneam nici de imunoglobuline cu administrare intravenoasă, nici de plasmafereză sau schimb plasmatic, ci doar de hemisuccinat de hidrocortizon, un produs cortizonic slab, pe care ghidurile nu îl considerau a fi eficient în tratarea acestei afecţiuni. Andreea, asistenta cu care eram de gardă, nu mai prididea cu tăiatul fiolelor cu o pilă, pacientul se agrava văzând cu ochii, mama lui era disperată și ne implora să facem ceva. Am reușit să îi susţinem funcţiile vitale până dimineaţă, când a fost intubat.

Luni dimineaţa, când am revenit la spital, m-am oprit la el în unitatea noastră de urgenţe neurologice. Era detubat, stătea pe marginea patului, își mobiliza membrele și zâmbea fericit! Cât despre mama lui... a zis că s-a născut a doua oară dragul ei băiat brunet, cu părul ondulat și ochii verzi.

O nouă provocare

La Enayati Medical City cum aţi ajuns?

Am avut curajul să fac acest pas mare, deoarece, așa cum spunea David Lloyd George, „o prăpastie nu poate fi trecută cu pași mici”. Perioada pandemiei de COVID-19 pentru mine a fost poate cea mai tristă. Mi-am ajutat semenii, în cadrul Spitalului Colentina, dar fără a-mi face pe deplin meseria de neurolog. A apărut o stagnare, iar eu sunt o persoană foarte dinamică. Am ajuns la Enayati Medical City [EMC], unde, pornind de la baza de recuperare dotată la standarde internaţionale și cu kinetoterapeuţi de excepţie, specializaţi în recuperarea neurologică, am propus un program de recuperare personalizat pentru pacienţii cu scleroză multiplă.

Propunerea mea a devenit realitate în trei luni. Găsind aici oameni dinamici și dornici de a mișca lucrurile, care păreau înţepenite la nivel de ţară, am decis să merg mai departe, să sprijin dezvoltarea secţiei de Neurologie din Enayati Hospital, o secţie cu condiţii de cazare de 5 stele, cu personal medical empatic și profesionist, și să diversific programele de recuperare medicală în mai multe domenii ale Neurologiei, precum accidentul vascular cerebral, boala Parkinson și alte tulburări de mișcare, patologia vertebromedulară etc.

Ce este diferit la EMC?

Mediul în care lucrez, echipa multidisciplinară, care funcţionează foarte bine, accesul pacienţilor la orice specialist și la centrul de wellness cu bazin pentru hidro-kinetoterapie și toate celelalte proceduri doar coborând trei etaje cu liftul, grija faţă de om, empatia, dorinţa de a dezvolta mereu ceva nou, profesionalismul și atenţia acordată pacientului. Și... un lucru este cert: nu am timp să mă plictisesc!

Un fir alb și unul roșu

Ne puteţi relata și un moment plăcut din viaţa dv. personală și/sau profesională?

Cred că sunt o fiinţă norocoasă, deoarece am avut parte de foarte multe momente de bucurie și mulţumire pe care le-am adunat ca amintiri într-un cont personal cu dobândă. Viaţa mea include profesia... este ca un fir de mărţișor răsucit, alb-roșu. Dacă mă refer la cel alb – precum halatul pe care îl port –, cred că un moment deosebit a fost acela în care am primit titlul de Doctor în Medicină al Universităţii Eberhard Karls din Tübingen, Germania.

A fost un examen foarte dur, susţinut exclusiv în limba germană, cu un profesor de Medicină internă și unul de Neurologie (Thomas Klockgetter). Absolvisem facultatea de numai doi ani. Cred că a fost cel mai interesant și solicitant examen dintre foarte multele pe care le-am dat în această viaţă. Mi-a dat încredere în mine și în cunoștinţele mele.

Și firul roșu?

Când vine vorba de firul roșu, cred că cel mai fericit moment a fost să-l văd pe fiul meu Ovidiu îmbrăcat în robă, primind diploma de Master in Advanced Motorsport Mechatronics la Universitatea Cranfield din Marea Britanie. Este un domeniu de nișă, în care a ajuns cu multă muncă și perseverenţă, urmându-și pasiunea pentru mașini. El este singurul membru al familiei care s-a îndreptat spre un astfel de domeniu.

Timp pentru dv. mai aveţi?

Pentru că iubesc ceea ce fac, munca pe care o desfășor zilnic, uneori peste 12 ore/zi, nu este o corvoadă. De multe ori, comunicarea cu pacienţii este o plăcere sau o lecţie de viaţă. Îmi place să le explic, să le răspund la întrebări, aproape de sufletul lor, nu numai de suferinţa fizică. Timpul liber mi-l programez minuţios, pentru că altfel riscă să dispară prin tot ceea ce trebuie să fac zilnic.

Îmi programez în primul rând călătoriile. Îmi place să cunosc oameni din diferite părţi ale lumii, obiceiurile lor, tradiţiile, cultura, gastronomia și să mă bucur de frumuseţile naturii. Când nu călătoresc, nu muncesc, nu particip activ la vreun congres, curs, conferinţă sau nu scriu, pot fi văzută alături de prieteni dragi la spectacole sau la vreun restaurant tradiţional.