Doza de ficțiune: „Jurnal de carantină” de Violeta Urdă 

Doza de ficțiune: „Un singur salt” de Isabela Brănescu 

Atât de des mă întreb ce să aleg din mine, cum să fiu, ce să simt, unde să mă duc. Asta fac uneori în faţa oglinzii: stau așa minute bune, fără straturi epiteliale de păreri externe, fără halatul meu genetic pufos de la părinţi, doar cu o rochie de satin. Mă percep ca pe o imagine de CT, gata să arate care e relaţia mea cu ce e în jur. Mă analizez. Îmi dedic timp. Caut să înţeleg ce se întâmplă cu viaţa mea de zi cu zi și cu mine în ea. Trăiesc în moment și un pic în urma lui, căci, ajunsă acasă, mă gândesc la ziua avută și cum m-a influenţat.  

Ei bine, știi cum s-ar somatiza ziua mea de azi?

Ca o pancreatită acută, dată de veninul de scorpion-uman, de mâzga moralităţii unor suflete chinuite. Nu era patologia mea, era de fapt patologia acelor clipe per se. La nebunia de faţă, care nu mă privea, eu am privit-o și am complicat tot. Parcă am devenit un pseudochist necomunicant ce se preta a fi aspirat, drenat din încăperea în care se afla atunci. Dar am stat acolo, fără să vorbesc. Mă uitam la ei. Cu câtă patimă doi colegi de muncă se hărșneau în idei, cum se ameninţau subtil, cum se șicanau... aproape că devenea artistic. Sau cel puţin pentru mine, căci toată acea scenă la care eram martoră se picta în mine drept un tablou
clinic, asociat cu stare de greaţă și vărsături. 

În gând întrebam Divinitatea  dacă îmi poate da un semn că totul va deveni pașnic. Și un semn a venit. Însă nu unul de dorit. Căci între ei au început ţipete, injurii. Nu era de bine. Semnul Cullen, la pachet cu semnul Grey Turner îmi umpleau ţesuturile moi, le simţeam în peritoneul momentului și îmi era clar că e prea mult. M-am scuturat, mi-am luat durerea din etajul superior, imaginar mi-am propulsat-o în altă parte, în așa fel încât să susţină simbolic o epicondilită laterală. Pe scurt, m-am forţat să devin imună la certurile inutile la care asistasem, cu durere de cot. Hematiile nu mai fugeau prin mine, ci începuseră a merge la pas, printre gândurile de repulsie ce se înfiletau în centrul meu de comandă.

Ce a urmat cu ei nu mai știu. Am spus două vorbe și am ieșit, cu o poftă cu care rar mai ieșisem pe o ușă. În urma mea, vocile lor se opriseră brusc, doar pereţii mai tremurau încă, în tandem cu lup-dub-ul pașilor mei ce sugerau că nu mă voi mai întoarce vreodată.

Atunci momentul meu, suferind de pancreatită acută, a fost vindecat subit. Nu medicamentos, nu chirurgical. Căci, spre deosebire de fiinţe, evenimentele bolnave intră în remisiune imediat cum li se ia puterea. Și-atunci realizez... ce bine că fiecare dintre noi poate controla intensitatea cu care percepe clipele, dar ce greu e să și reușim pe deplin asta. 

Doza de ficțiune: „Bonul 1” de Ioana Serota 

Doza de ficțiune: „Homeo” de Zina Marin 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.