Doza de ficțiune: „Corpul omului de hârtie”, de Sara I. Paisa 

Doza de ficțiune: „Destin crud”, poezie de Elena Stan 

Altele decât plimbarea pe canale

În primul an de căsătorie am desenat gondole pe șervețele albe. Le foloseam la micul dejun, imaginându-mi susurul canalelor și chiar mă vedeam în compania unui tânăr gondolier traversând canalele orașului apelor într-o gondolă sofisticat decorată. Și-n visele alea eram mai frumoasă decât în realitate, gondolierul era un bărbat musculos, soțul îndrăgostit lulea de mine și eu amețită de mirajul orașului. Împătuream șervețelele astfel încât să se vadă jumătate din desen, visând că nu va dura mult până când visul mi se va împlini. „Ai grijă ce îți dorești că Dumnezeu îți dă” îmi spunea soțul și mi-a dat. Într-o dimineață de iulie am plecat spre Italia în micul nostru autoturism, un Renault second-hand cumpărat în rate. Mi-am amintit că răul de mișcare trebuie combătut cu pastile dacă vreau să rezist, două zile pe drum erau prea mult pentru mine și am înghițit penultima pastilă de pe folia pe care o aveam în casă, în caz de nevoie, urmând să oprim la prima farmacie din Timișoara. Ușor, ușor am devenit „sacul de cartofi” de pe scaunul din dreapta șoferului. Moleșită de efectul pastilelor cu care combăteam răul de mișcare nu am reacționat la comparația soțului, convinsă că se referă la denivelările pulpelor mele care se adânciseră în ultimul an, apoi nu mi-a mai păsat, în fond sunt lucruri mai rele pe lumea asta. Mi-am propus să nu mă mai las pradă somnolenței și în scurtă vreme am simțit presiunea din ceafă, amorțeala mâinilor nu s-a lăsat așteptată și starea de rău s-a instalat în fiecare fibră a corpului meu. Am stat întinsă pe bancheta din spate după ce am aruncat într-o pungă micul dejun și tot ce mai aveam în cele mai ascunse cotloane ale stomacului.  Am zăcut și am luat ultima pastilă pentru rău de mișcare și un relaxant, să mă asigur că rezist. Când m-am trezit mijeau zorii în Di Guardia, oraș situat la numai câteva ore de mers cu trenul de destinația finală. Ne-am cazat în casa unor prieteni și-am dormit pe canapeaua extensibilă din living, modelul cu arcuri, pe care, în ciuda oboselii mele și a nevoii de somn, le-am numărat întreaga noapte. Știam unde era poziționat fiecare arc, spatele meu devenise un puzzle din care lipseau două sau trei piese, semn că sforile care le fixau își slăbiseră strânsoarea. Dimineața am fost buimacă și am mâncat brioșe cu ciocolată cu ochii închiși, am băut cafea cu înghițituri mici, căutând energia necesară ca să mă pot bucura de orașul apelor spre care am plecat după ce am verificat prognoza meteo. Spre seară urma să plouă. Două ore trec repede, a spus soțul când ne-am urcat în trenul care ducea la Veneția și chiar au trecut în compania unei cărțulii de teatru, Act venețian, pe care o luasem în bagaj stimulată de titlu. Când am ajuns în Piațeta San Marco somnul îmi zburase de mult și m-am îmbătat de fericire trecând Puntea suspinelor din Palatul Dogilor, total diferită de ce-mi imaginasem. Îngustă și neluminată, mărginită de un zid nu foarte înalt, semăna cu Strada Sforii din Brașov, așa cum o știam dinainte de anul două mii trei, păstrând totuși atmosfera vremii în care o luminau lămpile cu gaz.  

Gondolele erau aliniate de-a lungul pontonului, asemenea steagurilor în fața Casei Albe mișcându-se în ritmul apei. Ceva nu funcționa cum trebuie, mișcarea lor mă amețea. Palmele au început să mă înțepe și picioarele și-au ales drumul conduse de o voință proprie, îndepărtându-mă de ponton. Se repeta senzația de respingere pe care o aveam la gândul că voi urca în mașină. Se repeta starea aceea de nepotrivire, eu și legănatul apelor nu aveam nimic în comun. Oricât îmi dorisem să mă plimb pe canale am înțeles că nu  se va întâmpla, de altfel nici nu mi-am mai dorit imediat ce am luat decizia și am început să-mi argumentez alegerea prin enumerarea frumuseților pe care le ascunde Veneția turiștilor, altele decât plimbarea pe canale. Între gondole și mine nu putea exista nicio legătură. Am renunțat cu voioșie la plimbarea pe însoritul Canal Grande, arătându-mă dezumflată de suta de euro pe care ne-o ceruse vâslașul slab și cocoșat, atât de diferit de luntrașii din imaginația mea. Am justificat refuzul prin răul de mișcare iar soțul m-a îmbrățișat grijuliu și, după ce am stabilit punctul de întâlnire, două ore mai târziu, s-a îndepărtat în gondola care se legăna ușor, lăsându-mă să mă bucur în tihnă de orașul la care visasem atâta. De altfel, din imaginea idilică pe care o aveam în minte când mă gândeam la canalele orașului apelor nu rămăsese decât tricoul în dungi alb-albastre, nelipsit gondolierilor.

Străzile îmi păreau înguste și mergeam de-a lungul clădirilor foarte aproape de ziduri în timp ce loviturile ritmice ale apei îmi ridicau stomacul în gât. Dacă stâlpii care susțin orașul ar avea parte de stări, dacă ar avea sentimente, dacă ar simți ce simt eu ar fi scufundat orașul de mult. 

Fiecare colț de stradă oferea o priveliște calmă, umbrele construcțiilor se prelingeau în apă, deformându-se în ritm cu valurile. Saci plini cu gunoi menajer atârnau de sfori pe ferestre, bine legați la gură. Pe coșuri din nuiele uzate de soare și folosință erau expuse de-a valma măști de plastic, carton presat sau ceramică, ochelari cu rame de plastic, curele din sfoară împletită și poșete, de la cele plic la cele în care pot căra jumătate din șifonier. În ziua aceea am descoperit mirosul canalelor, viermuiala care născuse aura binecuvântată a orașului, amestec de parfum și transpirație acrită, piele tăbăcită și uleiuri de protecție solară, am respirat odată cu orașul și am ascultat apa bolborosind ca o fiară gâtuită. 

Curând a început ploaia care nu s-a oprit până la plecare. Când îmi amintesc de Veneția, imaginea idilică e palidă la fel ca mine înainte să înghit pastilele care mă ajută să rezist răului de mișcare. Nu mai desenez gondole de când mi-am propus să văd Parisul, urc zilnic scările blocului în care locuiesc visând la priveliștea pe care o oferă Tour Eiffel. 

 Doza de ficțiune: „ceai verde”, poezie de Maria Ciurea 

Doza de ficțiune: „noua eternitate”, poezie de Simona Stapan 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.