Newsflash
Dosar

Biomarkerii în oncologie

de Redacția Viața Medicală - feb. 7 2020
Biomarkerii în oncologie

Ziua de 4 februarie este dedicată, la nivel mondial, luptei împotriva cancerului. Cu acest prilej, demarăm o serie de articole ce rezumă instrumentele pe care le are la dispoziție medicina în lupta cu această patologie complexă.

Prevalența crescută a cancerelor și diagnosticul stabili, de cele mai multe ori, tardiv au constituit premisa pentru descoperirea unor indicatori ai bolii și ai evoluției acesteia. Cele mai frecvente forme de neoplasm în rândul femeilor sunt reprezentate de neoplasmele mamar, de col uterin, colorectal, pulmonar și tiroidian, în timp ce în rândul bărbaților cele mai întâlnite neoplasme sunt următoarele: pulmonar, prostatic, colorectal, gastric și hepatic.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), biomarkerul reprezintă orice proces, substanță sau structură ce poate fi măsurat/ă în corpul uman și care influențează sau prezice incidența unei boli viitoare, în timp ce National Cancer Institute definește biomarkerul ca fiind „o moleculă existentă în sânge, în alte fluide ale organismului sau în țesuturi, ca semn al unui proces fiziologic sau patologic ori al unei condiții de boală”.

Biomarkerii se împart în mai multe tipuri: genetici (mutații, modificări ale numărului de cópii sau ale expresiei matricei ARN), epigenetici (modificări la nivelul profilului metilării ADN-ului), proteomici (modificări ale expresiei proteinelor), metabolici (modificări ale metaboliților cu greutate moleculară mică), ADN și ARN circulant din plasmă, micro-ARN exozomal, biomarkeri proteici, celule tumorale circulante, celule stromale și endoteliale.

Există multiple aplicații în oncologie pentru biomarkeri, dintre care amintim: evaluarea riscului, efectuarea diagnosticului diferențial, stabilirea caracterului de malignitate sau benignitate a unei formaţiuni, screeningul, determinarea prognosticului, a răspunsului la tratament și monitorizarea progresiei și a recidivelor. Biomarkerul ideal ar trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: specificitate și sensibilitate înalte (detectabil doar într-un singur tip de tumoră, respectiv nedetectabil în procese fiziologice sau patologii benigne), apariție precoce, niveluri direct proporționale cu severitatea bolii, timp de înjumătățire scurt și să fie detectabil prin metode simple în probele biologice (sânge, urină, materii fecale, spută etc.).

Dozarea biomarkerilor trebuie făcută țintit, coroborând datele anamnestice, clinice și paraclinice, și trebuie să urmeze anumite principii, în conformitate cu ghidurile existente în prezent:

- confirmarea rezultatului se va face prin testări seriate, la același laborator și folosind aceeași metodă;

- monitorizarea postterapeutică a biomarkerului depistat inițial cu valori crescute;

- analiza judicioasă a nivelurilor biomarkerilor în funcție de timpul de înjumătățire, metabolizare și eliminare;

- utilizarea mai multor biomarkeri pentru a crește sensibilitatea și specificitatea diagnosticului;

- efectuarea unui diagnostic diferențial corect, având în vedere că anumiți biomarkeri apar și în tumorile ectopice sau pot avea valori crescute în cadrul unor procese fiziologice ori în afecțiuni benigne.

Cancerul pulmonar

fumator

Cancerul pulmonar reprezintă principala cauză de mortalitate prin cancer la nivel mondial. Supraviețuirea la cinci ani este de 50% în cazul pacienților diagnosticați cu neoplasm pulmonar localizat și în stadii precoce și de 5-15% în cazul celor diagnosticați în stadii avansate (III sau IV), când resursele terapeutice și prognosticul sunt modeste.

OMS a publicat în 2015 noua clasificare a neoplasmelor pulmonare. Cele două mari tipuri de cancere sunt carcinoamele pulmonare cu celule mici (small-cell lung carcinoma – SCLC) și carcinoamele pulmonare cu celule nonmici (non-small-cell lung carcinoma – NSCLC). Acestea din urmă reprezintă 80% din totalul cazurilor de neoplasme și sunt împărțite, la rândul lor, în următoarele categorii: adenocarcinoame, carcinoame adenoscuamoase, carcinoame scuamoase, carcinoame cu celulă mare și carcinoame neuroendocrine cu celulă mare.

Neoplasmele pulmonare sunt detectate în majoritatea cazurilor în stadii avansate, diagnosticul fiind stabilit, de obicei, prin metode imagistice precum radiografia și/sau tomografia toracică. În aceste condiții, este necesară descoperirea unor biomarkeri noi, cu sensibilitate și specificitate înalte, în vederea decelării acestor neoplasme în stadii precoce.

Proteinele reprezintă cei mai utilizați biomarkeri în diagnosticarea neoplasmelor pulmonare. Dintre acestea, amintim CYFRA 21-1 (citokeratină), EPCAM (celule epiteliale de adeziune), pro-GRP (peptide ce eliberează progastrină), CEA (antigen carcino-embrionar), NSE (enolaza neuron specifică) etc. Unii biomarkeri folosiți în clinică prezintă concentrații plasmatice scăzute (CYFRA 21-1, Pro-GRP și CEA), motiv pentru care biomarkerii nu trebuie dozați separat în stabilirea diagnosticului, ci în asociere unii cu ceilalți.

Unii autori sugerează că asocierea lactat dehidrogenazei (LDH), proteinei C reactive, CEA, NSE și CYFRA 21-1 crește acuratețea diagnostică cu până la 94,8%. S-a propus și un panel de biomarkeri: prolactină, transtiretină, trombospondina-1, selectina E, factorul inhibitor al migrării macrofagelor, receptorul pentru factorul de creștere epitelială, receptorul erb-b2 al tirozin-kinazei-2, CYFRA 21-1, pentru detecția precoce a neoplasmelor, având o sensibilitate de 77,1% și specificitate de 76,2%.

CEA reprezintă un biomarker al cărui nivel plasmatic este crescut în toate tipurile de neoplasme pulmonare. Creșterea nivelurilor CEA se corelează cu metastazele cerebrale, astfel încât nivelurile serice ale acestuia oferă informații prognostice legate de recurențele și mortalitatea prin cancer pulmonar.

Biomarkerii cei mai folosiți în cazul neoplasmelor de tip SCLC sunt pro-GRP și NSE, acesta din urmă fiind specific doar pentru SCLC. Pro-GRP prezintă niveluri crescute în cancerele pulmonare și în cele tiroidiene. Cu toate acestea, 27% dintre pacienții cu SCLC au prezentat niveluri crescute ale NSE și normale ale pro-GRD. În consecință, dozarea simultană a celor doi biomarkeri crește sensibilitatea și specificitatea diagnosticului de SCLC.

Cancerul mamar

Cancerul mamar este cea mai frecventă formă de cancer la femei, după neoplasmul pulmonar. Mamografia reprezintă cea mai eficientă investigație pentru screeningul cancerelor de sân. Cu toate acestea, rata diagnosticelor fals-pozitive este ridicată, estimându-se că neoplasmele mamare sunt supradiagnosticate cu până la 30% dintre mamografii. Aproximativ 10% dintre aceste femei vor fi reevaluate prin imagistică prin rezonanță magnetică (IRM) și/sau prin probe bioptice, dar numai 5% dintre acestea vor avea cancer de sân.

funda

Biomarkerii tumorali nu prezintă o utilitate deosebită în detectarea precoce a cancerului mamar, dar ajută la determinarea prognosticului, monitorizarea tratamentului și urmărirea postterapeutică. Nivelul receptorilor pentru estrogen (ER) și progesteron (PR) trebuie determinat în cazul tuturor pacientelor cu neoplasm mamar invaziv nou diagnosticat, pentru stabilirea eligibilității tratamentului hormonal. Determinarea HER-2 (human epidermal growth factor receptor 2) este obligatorie pentru aprecierea eficacității terapiei anti-HER-2 (trastuzumab, pertuzumab, lapatinib sau ado-trastuzumab emtansin).

CA 15-3, CA 27-29 și CEA sunt folosiți, alături de examinarea clinică și radiologică, în monitorizarea răspunsului la chiomioterapie la pacientele cu cancer în stadiu avansat. Nivelurile crescute ale acestor biomarkeri în timpul sau după chimioterapie sugerează progresia bolii.

Genele BRCA1 și BRCA2 produc factori supresori tumorali. Anumite mutații ce apar la nivelul acestora predispun la neoplasm mamar sau ovarian, dar și la cancer al trompelor uterine, de prostată, peritoneal sau pancreatic. Consilierea și testarea genetică pentru mutațiile acestor gene se vor efectua în cazul pacienților cu risc crescut de cancer mamar: istoric familial de cancer mamar, ovarian, pancreatic și/sau cancer de prostată în stadii avansate sau metastazante; diagnosticarea neoplasmului mamar înaintea vârstei de 50 de ani; istoric personal de cancer ovarian sau al doilea cancer mamar; sex masculin.

Cancerul colorectal

Biomarkerii folosiți în managementul cancerului colorectal (CCR) sunt împărțiți în patru categorii: sanguini, tisulari, fecali și genetici.

Dintre biomarkerii sanguini, cel mai utilizat este CEA. Acesta este un biomarker nespecific, motiv pentru care nu poate fi folosit ca metodă de screening pentru depistarea CCR în rândul populației sănătoase, fiind decelabil și în alte boli, precum sindromul de intestin iritabil, bolile hepatice sau pancreatita. CEA are însă valoare prognostică și este utilizat în stabilirea strategiei terapeutice. Se recomandă determinarea CEA la intervale de trei luni cel puțin trei ani, la pacienții diagnosticați cu CCR în stadiile II sau III și la care s-a practicat intervenție chirurgicală. Niveluri crescute ale CEA indică prognostic negativ în cazul CCR rezecabil și se corelează cu progresia tumorii.

Antigenul CA 19-9, comparativ cu CEA, este mai puțin sensibil și specific pentru CCR, fiind folosit mai degrabă pentru detectarea neoplasmelor pancreatice. Alți biomarkeri sanguini, precum inhibitorii tisulari ai metaloproteinazei-1 (TIMP-1), dar și biomarkerii tisulari (timidilat sintetaza, activatorul plasmatic al urokinazei, PAI-1) nu sunt folosiți de rutină în practica clinică pentru diagnosticarea CCR.

Cele trei teste care se pot realiza din materiile fecale sunt: determinarea hemoragiilor oculte (FOBT), testul imunochimic fecal (FIT) și detectarea metilării vimentinei. FOBT evaluează activitatea de pseudoperoxidază a hemului prin metoda guaiac. Cu trei zile anterior FOBT, pacienții trebuie să urmeze o dietă fără proteine animale și să nu își administreze antiinflamatoare nesteroidiene, deoarece acestea pot determina rezultate fals-pozitive. FIT reprezintă o alternativă la FOBT, având sensibilitate crescută și o rată mai mare de detectare a neoplasmelor. FIT folosește anticorpi policlonali pentru detectarea globinei. Testul FIT este specific pentru sângerările din tractul intestinal distal datorită faptului că globina este degradată pe măsură ce traversează intestinul.

Testele pentru detectarea ADN, ARN sau a proteinelor din scaun sunt în curs de cercetare și nu se folosesc de rutină în practica clinică.

Cancerul de col uterin

Cancerul de col uterin reprezintă prima cauză de mortalitate la femei ca urmare a unei neoplazii din sfera ginecologică. Screeningul femeilor realizat în principal prin citologie cervico-vaginală Babeş-Papanicolaou și frotiu cervico-vaginal este obligatoriu, întrucât permite diagnosticarea cancerului încă din stadiile incipiente, asociate, de obicei, cu prognostic bun. Acest tip de cancer este în principal urmarea infecției cu virusul papilloma uman (HPV). Aproximativ 70% dintre aceste neoplasme sunt consecința infecției cu tulpinile HPV-16 și HPV-18. Tulpinile nononcogenice HPV-6 și HPV-11 determină modificări minime ale celulelor cervicale, condiloame acuminate sau, mai rar, papilomatoză respiratorie recurentă.

În adenocarcinoamele de col uterin, biomarkerii cei mai folosiți sunt CEA, CA 125, activatorul tisular al plasminogenului, antigenul specific polipeptidelor tisulare și CYFRA 21-1, aceștia fiind utili mai ales pentru estimarea prognosticului pretratament și determinarea metastazelor limfatice. Totodată, CEA evaluează și răspunsul clinic postchimioterapie neoadjuvantă.

În cazul cancerelor de col uterin cu celule scuamoase, cel mai utilizat biomarker este antigenul carcinomului cu celule scuamoase (AgSCC), deși valori crescute ale acestuia se întâlnesc și în cancerele vulvare, vaginale, esofagiene sau pulmonare, dar și în patologii benigne, precum psoriazisul sau sarcoidoza. Totuși, nivelul plasmatic al AgSCC se corelează cu stadiul și dimensiunea formațiunii tumorale, gradul de recidivă tumorală și cu supraviețuirea pacienților.

Cancerul ovarian

Depistarea precoce a cancerului ovarian este esențială pentru reducerea mortalității. Șase din zece femei cu cancer ovarian sunt diagnosticate în stadii tardive, când rata de supraviețuire la cinci ani este sub 40%, comparativ cu stadiul I, unde aceasta este de 90%.

Biomarkerul tumoral cel mai folosit în cancerul ovarian este CA 125. Dozarea acestuia, preferabil anuală, este recomandată pacientelor cu antecedente heredocolaterale pentru cancer ovarian, nu în screeningul femeilor asimptomatice. CA 125 joacă un rol important mai ales în monitorizarea răspunsului la tratament. Astfel, determinarea unor valori seriate în descreștere ale acestui biomarker se corelează cu un răspuns favorabil la tratament. Totodată, acest biomarker este folosit și pentru a determina eventuale recidive ale cancerului ovarian. Persistența unor valori crescute ale CA 125, în ciuda tratamentului adecvat tipului și stadiului formațiunii tumorale, se corelează cu un prognostic negativ. De asemenea, CA 125 poate fi crescut și în condiții fiziologice (sarcină, menstruație) sau în patologii benigne (endometrioză, boală inflamatorie pelvină, pancreatită sau hepatită cronică).

În ultimii ani au fost elaborate diverse studii pentru determinarea unor biomarkeri (de exemplu, HE4, un inhibitor de proteinază) pentru depistarea precoce a cancerului ovarian la nivel urinar. Alți biomarkeri care ar putea fi folosiți în diagnosticul sau monitorizarea răspunsului la tratament în cancerul ovarian sunt osteopontina, kalikreinele, hCG, IL-6, receptorul de tirozin-kinază erbB-2, acidul lizofosfatidic, kinazele proteice mitogen-activate etc. Totuși, sunt necesare studii riguroase pentru a stabili valoarea prognostică a acestora.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe