Firește că, așa cum e de așteptat, am urmărit multe aspecte ale interacţiunii dintre personal și pacientul singur în salon care eram.
Sunt multe de zis și poate că am să mai scriu despre ele aici. Medicul care mă avea în grijă era o fostă colegă de grupă din facultate care își practică profesia cu răspundere, competenţă și mult bun-simţ.

Aici am să dezvolt doar un aspect. Dintre cei peste 20 de salariaţi ai spitalului care mi-au pătruns în salon când și când, colega mea a fost singura care a bătut la ușă când avea să intre în salon. I-am menţionat asta și mi-a confirmat că ea așa face de fiecare dată.

Întrebarea pe care mi-am pus-o este, de bună seamă, cum de nu i-a urmat nimeni exemplul? Cum de un astfel de gest care denotă respect pentru pacient și educaţie profundă nu era deja standard pentru restul personalului? Nu am avut încă ocazia să dezbat asta cu ea.

Îmi permit să fac câteva asumpţii. Confortul pacientului, respectul pentru pacient nu au fost niciodată puse pe vreo agendă a organizării activităţii din spital. Câtă vreme toţi procedează într-un fel, fie el bun sau rău, acela este norma sau normalul.

Norma sau normalul nu trece la un nivel următor fără un efort prealabil de organizare. Și, așa cum mi-a confirmat în repetate rânduri colega mea, „dacă ai ști câte lucruri mai importante trebuie făcute în spitalul asta...”.

Nu am cum să neg, doar că bunul-simţ, bunătatea, buna morală nu costă, pe de o parte, și pot aduce multe beneficii chiar personalului, pe de alta: mai multă înţelegere din partea pacienţilor, o mai bună colaborare a acestora, mai multe zâmbete și mai puţin stres pe durata zilei.

Am să o întreb când ne vom reîntâlni. Până atunci, dacă aţi zăbovit și aţi ajuns să citiţi acest articol, ciocăniţi la ușă când intraţi în salon la pacienţi. Și ăsta poate fi un început. Iar dacă deja faceţi asta, invitaţi-vă și colegii să procedeze la fel.

Citiți și: După douăzeci de ani