Studiile realizate în Statele Unite arată că aderența la tratament este între 4 și 93 % în funcție de boală, vârstă, sex si alți factori cu o medie undeva la 50%. Aderența scăzută la tratament duce la înrăutățirea bolii, sau chiar la moarte. Costurile determinate de lipsa aderenței la tratament pun de asemenea presiune pe sistemul medical.

Literatura de specialitate definește următoarele tipuri de non-aderenta la tratament: primară: în acest caz pacientul nu merge să își ia medicamentele de la farmacie niciodată și secundară: pacientul își cumpără medicamentele, dar nu le ia intenționat din mai multe cauze (activă) sau are intenția de a lua medicamentele, dar ceva îl oprește (pasivă).

Cauzele non-aderenței la tratament pot fi multiple, iar dintre acestea amintim probleme cognitive: pacientul uită, nu înțelege sau înțelege greșit schema de tratament; are credințe și pattern-uri de gândire specifice, care descurajează aderența; probleme de mediu: pacienții nu au acces la sistemul medical, la farmacii sau au resurse materiale reduse; probleme fizice: starea fizică îi împiedică să își ia medicamentele. Alte motive sunt frica de apariție a efectelor secundare, lipsa de încredere in tratament sau motive culturale.

Un subiect studiat și de cercetători

Creșterea aderentei la tratament a fost și ea obiect de studiu, fiind identificate mai multe tipuri de intervenții. Două dintre acestea au apărut însă în cele mai multe studii. Prima este relația cu pacientul. Cercetătorii britanici au evidențiat mai multe tipuri de relație a cadrului medical cu pacientul. La mijlocul anilor 1800 pacientul era văzut mai degrabă ca un obiect asupra căruia trebuia intervenit mai degrabă ca un om.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea relația medic – pacient semăna cu relația părintelui cu un copil de 5 ani, în care pacientul trebuia să se supună hotărârilor medicilor fără a le pune la îndoială, să urmeze tratamentul la fel cum un copil urma dispozițiile tatălui său.

Cercetările din ultimii câțiva zeci de ani au ajuns la concluzia că cea mai bună relație cu pacientul este aceea în care pacientul este tratat ca un adult. Principala caracteristica a acestei relații este încrederea. O alta este asumarea responsabilității de către pacient a deciziilor rezultate în cadrul actului medical. Totodată, el trebuie să înțeleagă că este responsabil atât de propria sănătate, cât și de urmarea tratamentului prescris.

Al doilea tip de intervenție implică pacientului in actul medical. Într-o lume în care informația este la un click distanță,  doctor Google se transformă de multe ori într-un obstacol în calea aderenței la tratament. Mulți pacienți vin la cabinetul medical cu diagnosticul gata pus și cu schema de tratament deja formată de pe internet, așteptând doar confirmarea medicului. 

A intra cu astfel de pacienți într-o lupta de putere între specialistul în halat alb și Dr. G. este, de multe ori, o luptă pierdută. În aceste situații cel mai bun sfat este implicarea pacientului în actul medical. Chiar dacă eu sunt specialistul, trebuie să ascult părerea celui care mi-a intrat pe ușă si să argumentez.

În cele din urmă, după ce iese din cabinet, pacientul va proceda tot cum crede de cuviință, de aceea e important să îl întrebăm care e opinia lui în legătură cu diagnosticul, atunci când îl pune la îndoială și cum va putea urma tratamentul, atunci când acesta este complex.

Totodată, trebuie să fim pregătiți să-i oferim argumente în favoarea urmării tratamentului fără să încercăm să îl  convingem și să oferim soluții atunci când pacientul are nevoie de ele. Aderența la tratament e vitală în succesul actului medical și, nu în ultimul rând, în a le oferi profesioniștilor din sănătate sentimentul de reușită profesională, că ceea ce fac are sens și nu e în zadar.