De ani
buni stăruie între planurile noastre turistice trei tentaţii: Irlanda, Islanda şi
Scoţia. Am ajuns, în sfârşit, şi în Scoţia. Ne-am cazat pentru trei zile în
Edinburgh la un hotel elegant, dar fără spaţii largi, aparent de prisos.
Hotelul era proprietatea unei birmaneze venite aici ca studentă la engleză şi
mai apoi căsătorită cu un englez. Acum bunică, are o energie voluntară, păstrând
un zâmbet discret în tot ceea ce face. Mi s-a părut că numele hotelului se
potrivea cu spiritul ei: Mingalar înseamnă,
în birmaneză, „să fii binecuvântat“.
În
portul Capitalei stă fără ostentaţie Britannia, un vapor imens al reginei
Angliei, pe care îl poţi vizita dacă nu e ocupat de cuplul regal. Am fost
dintre cei norocoşi. Construit în 1953, are o lungime de 125 m şi a fost
folosit de regina Elisabeta a II-a încă din prima lună a domniei sale. Vasul a
transportat regina şi oficialităţile regale în 968 de vizite pe tot globul.
Este locul unde îşi petrec luna de miere cuplurile regale. Am vizitat apartamentele
regale, sufrageria imensă, cartierul amiralităţii, saloanele de relaxare, sala
maşinilor.
Tocmai
luase sfârşit festivalul internaţional de teatru, la finalul căruia Castelul
medieval a susţinut un spectacol de artificii, tunurile revărsând peste
metereze valuri de lumini timp de peste o oră, cu un acompaniament muzical
adecvat: Wagner, Debussy, Ceaikovski şi, mai ales, Mendelssohn care, vizitând
oraşul, a mărturisit că nu ştie loc mai frumos. Muzica scrisă cu acel prilej,
în 1842, a fost intitulată „Simfonia scoţiană“.
Tartanul meu e mai
vechi ca al tău
Tartanul
este o stofă de lână cu carouri mari, de diverse culori, foarte folosită în Scoţia.
Hainele făcute din această stofă sunt caracteristice scoţienilor. Ecoseza sau
kiltul e o jupă purtată de bărbaţi la ocazii festive (fără pantaloni). Dacă mai
adăugăm cimpoiul şi muzica specifică, vom avea tabloul complet al Scoţiei şi
scoţienilor.
Tartanul
cu modelul său face diferenţa între clanuri. Sunt înregistrate în jur de 170 de
modele. Scoţienii, orgolioşi, susţin fiecare o vechime cât mai mare a clanului,
aşa că au apărut glume pe această temă. De exemplu, unul spune: „Clanul şi
tartanul meu au o istorie care începe cu Noe“, la care un altul răspunde: „Nu
te-am văzut pe Arca lui Noe“. Replica vine pe loc: „Noi aveam o barcă din tată
în fiu“. Criticii acestei identităţi vestimentare şi muzicale spun că cimpoiul şi
sunetul său ar fi veriga lipsă între muzică şi hărmălaie.Scoţienii
datorează foarte mult din istoria şi cultura lor romancierului şi poetului naţional
Walter Scott (1771–1832), autor al celebrelor „Ivanhoe“ şi „Doamna lacului“. În
centrul Capitalei, pe bulevardul Prinţeselor, un monument arhitectural original
protejează statuia acestui erou naţional.
Se
zice că zgârcenia este o virtute naţională a scoţienilor şi „acuzaţia“ este
ilustrată de numeroase bancuri, cum ar fi: „Un scoţian câştigă la loterie un
milion de euro. Soţia spune «În sfârşit n-o să mai mătur cu mătura aceea veche şi
rupt㻓, iar soţul îi răspunde: „O să-ţi cumpăr una nou㻓. Sau „Un scoţian cu
o sticlă de whisky urcă în grabă pe scări şi cade, simte că i se scurge ceva pe
picior şi spune «sper să fie sânge»“.
Templierii şi Graalul
La sud
de Edinburgh, se află unul din terminalele mitului complex al Graalului şi al
cavalerilor templieri, teme ce plutesc de milenii în mister, supuse speculaţiilor.
Capela Rosslyn, fondată în 1446 de Sir William St. Clair, are o arhitectură
interioară bogată în simboluri. În subsolul edificiului a fost turnat de curând
un film dedicat templierilor şi Graalului. „Diavolul şi îndrăgostiţii“, „Dansul
morţii“, „Naşterea lui Iisus“, „Cavalerul şi câinele la picioarele sale“, „Omul
negru“, „Cele şapte virtuţi“, „Vălul Veronicăi“, „Îngerul căzut“, toate te
transportă în lumea legendelor, a misterelor. Te fac să te întrebi câte din ele
ar putea fi adevărate.
Biserica
din Rosslyn este un punct de atracţie pentru turişti, pentru că aici s-au oprit
o parte din cavalerii templieri, după persecuţiile la care au fost supuşi în
Franţa de Filip cel Frumos. Ordinul militar şi religios fondat la Ierusalim în
1119 avea ca obiectiv găsirea Graalului. Adunase averi şi putere imensă,
devenise bancherul Europei, al regilor şi al prinţilor. Regele Filip le era
dator pentru împrumuturi pe care nu le putea returna aşa că a început
prigonirea lor, confiscându-le averile în 1312, arestând peste 100 dintre ei şi
ordonând arderea pe rug a multora dintre ei, inclusiv pe marele maestru,
Jacques de Molay.
Legenda
spune că templierii care au fugit în Scoţia au adus cu ei nu numai taine, ci şi
Graalul pe care cei obsedaţi de această legendă l-au căutat şi-l mai caută în
catacombele de la Rosslyn.
Abaţia Bolton
Construită
din 1154, abaţia a fost sediul a 26 generaţii de călugări ai Ordinului Sf.
Augustin care, vreme de secole, s-au gospodărit singuri până în 1539, când
Henric al VIII-lea s-a separat de biserica catolică şi a devenit şef al
bisericii anglicane. Din acel moment abaţia a decăzut. În mare măsură ruinată
de timp, partea vestică rămâne biserică parohială. Ruina abaţiei Bolton rămâne
mărturie pentru vremurile tulburi ale domniei lui Henric al VIII-lea.
Artă copleşitoare
Am
avut bucuria de a vizita şi Galeria naţională a Scoţiei, celebră în întreaga
lume pentru colecţiile sale de picturi ale maeştrilor clasici, ale impresioniştilor,
dar şi ale artiştilor scoţieni. Am admirat picturi datând încă din anul 1300,
apoi din perioada Renaşterii, până în secolul XIX. Printre lucrările
impresionante am reţinut: Hugo van der Goes: „Trinitatea“; Sandro Botticelli:
„Madona adorându-l pe copilul Iisus dormind“; Rafael: „Madona şi pruncul“; Tiţian:
„Diana şi Actaeon“; Diego Velásquez: „Bătrână prăjind ouă“; Sir Anthony van
Dyck: „Familia Lomellini“; Sir Peter Paul Rubens: „Ospăţul lui Irod“; Nicolas
Poussin: „Cele şapte sacramente“; „J. A. Watteau: „Sărbători veneţiene“; Claude
Monet: „Peisaj marin“; Paul Gauguin: „Viziunea Sermonului“. Arta modernă este
reprezentată prin opere de Dali, Matisse, Alexander Nasmyth.
M-a
impresionat lucrarea lui J. B. Lepaga: „Băiatul care nu face nimic“. Personajul
este un puşti care pierde vremea şi te priveşte direct din tablou, are haine
ponosite şi ghete largi, rupte, fără şireturi. Are un aer relaxat ce aminteşte
de o expresie din argoul francez „il n’y a pas mèche“ care înseamnă „nu e nimic
de făcut“.
Între
atâtea valori ale artelor vizuale, la finalul programului de vizitare, regreţi
că niciodată timpul nu ajunge. Te mai întorci o dată în sălile în care Rafael,
Tiţian, Botticelli nu împart spaţiul cu nimeni. Când te afli în faţa atâtor
titani ai creaţiei, ai nevoie nu doar de picioare bune, dar şi de un echilibru
psihic corespunzător avalanşei emoţiilor artistice care te copleşesc.
