Despre Radu Beligan se poate spune că n-a fost un actor în sensul obișnuit al cuvântului. A fost, în ultimă instanţă, un model, dacă nu moral, atunci artistic. Un mare creator de teatru. Stau mărturie cele două teatre pe care le-a păstorit: Teatrul de Comedie și Teatrul Naţional. A fost elevul Luciei Sturdza-Bulandra și și-a făcut ucenicia sub bagheta lui Victor Ion Popa. A debutat în teatru cu dreptul, având un succes fulminant în două piese regizate de Ion Iancovescu.

Și-a continuat ascensiunea, devenind una dintre vedetele teatrelor particulare interbelice. A luat parte, între altele, la celebrul spectacol „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, când, împreună cu alţi colegi, a reușit să aducă pe scenă, în plină dictatură antonesciană, un autor evreu, ceea ce atunci era interzis prin lege.

În 1961 a înfiinţat cel mai interesant teatru postbelic, Teatrul de Comedie, care trăiește și astăzi. Aici, cu ajutorul excepţionalilor regizori români Lucian Giurchescu și David Esrig, a pus în scenă spectacole care au revoluţionat teatrul românesc, precum „Rinocerii” sau „Troilus şi Cressida”. După zece ani a revenit la Naţional, de astă-dată ca director, și a adus pe scenă, în premieră, piesa „Danton” a lui Camil Petrescu, într-o montare fastuoasă, el interpretând dificilul rol al lui Robespierre.

Prototipul actorului intelectual modern

Deși mulţi cronicari l-au acuzat că are o dicţie defectuoasă, Radu Beligan a reprezentat, prin stilul, dar mai ales prin nonșalanţa și eleganţa pe care le-a arătat pe scenă, prin modul simplu, dar inteligent de a fraza și de-a rosti replica, prototipul actorului intelectual român modern.

A apărut în nenumărate filme – regizorii folosindu-se de numele său pentru a obţine audienţă – în care s-a străduit să dea umanitate personajelor interpretate. A scris câteva excelente cărţi, cu însemnări acide despre lumea teatrului, dovedind talent de eseist, și a pus în circulaţie încântătoare aforisme pline de savoarea autenticităţii.

„Teatrul nu este un cămin liniștit. Cine caută pe scenă un adăpost trebuie să știe că această casă cu numai trei pereţi este cea mai descoperită dintre toate, purtată când pe valurile succesului, când pe cele ale înfrângerii. Ca să reziști și să birui îţi trebuie nu numai talent, dar mai ales energia morală de a accepta aversiunile”, iată, mărturisit, într-una dintre cărţile sale, unul din secretele longevităţii și biruinţelor lui...

L-am vizitat înainte de sfârșitul său. „Ce mai faci?”, m-a întrebat. „Teatru”, i-am răspuns. „E bine. Vei trăi fericit, ca și mine”.