Se șoptește că s-ar fi rugat de cei din
preajmă să fie lăsat să moară. În mulțimea pestriță de oameni care au venit
să-l ducă pe ultimul drum pe cel care i-a făcut de multe ori să râdă voios,
majoritatea din ei cu părul alb, am auzit câteva replici: „A dus-o bine!“, „A
știut să trăiască!“. E adevărat, a dus-o bine sub mai toate regimurile și se
poate spune că s-a înfruptat din tot ce au putut oferi ele, dar nu trebuie
uitat nicio clipă că a știut să și muncească. Ceas de ceas, zi de zi, săptămână
de săptămână, an după an. Nu termina bine un spectacol, că începea altul. Un
film, o imprimare radio, o emisiune de televiziune – îi ocupau pur și simplu
tot timpul, astfel încât te poți întreba când a avut vreme să facă copii, dacă
nu l-ar fi ajutat din plin și soțiile. Se poate spune, fără greșeală, că n-a fost un actor în sensul
obișnuit al cuvântului, deși a acoperit cu activitatea sa prodigioasă peste o
jumătate de veac, încărcată de enorm de multe succese, cu care în mod sigur nu
se poate mândri mai niciun alt actor. Radu Beligan a fost, în ultimă instanță,
un model, dacă nu moral, atunci indubitabil artistic, de fapt, un mare creator
de teatru. Stau mărturie cele două teatre pe care le-a păstorit: Teatrul de
Comedie și Teatrul Național, cu tot angrenajul lor – actori, regizori, cu
repertoriul lor și, bineînțeles, sutele de spectacole pe care le-a girat cu
personalitatea sa. Dar nu trebuie uitat mai ales că a fost un om generos.
Aflasem că nu se simte bine și l-am vizitat cu o lună înainte de
sfârșitul său. Părea doar obosit. „Ce mai faci?“, m-a întrebat. „Teatru“, i-am
răspuns. „Teatru ai spus? E bine. Vei trăi fericit, ca și mine“.
*
Un șef de la jandarmi mi s-a adresat: „Vă rugăm să lăsați locul
liber de lângă groapă pentru că aici va veni familia“. „Eu sunt familia“, i-am
răspuns. „Atunci rămâneți“. Din momentul acela am primit nenumărate
condoleanțe.