Denumirea de Paşte provine de la cuvântul
grecesc pascha şi de la cel aramaic Pescah (Paştele evreiesc, care
comemorează ieşirea poporului lui Moise, acum 3.500 de ani, din robia egipteană).
Creştinii însă sărbătoresc învierea lui Iisus. În limba engleză Paştele se numeşteEaster şi derivă de la zeiţa primăverii
Eostre a vechilor anglo-saxoni, care celebrau în urmă cu milenii renaşterea
naturii în fiecare an. Misionarii creştini care au venit în contact cu
triburile din nordul Europei în primele secole ale erei noastre au răspândit
mesajul religios treptat, permiţând populaţiilor de atunci să-şi celebreze în
continuare sărbătorile, transformate, unele, în timp, în cele creştine, mai
ales când ele au coincis ca perioadă. De fapt, este eronată ideea de a confunda
pe „păgâni“ cu „necredincioşi“, deoarece „păgânii“ erau în realitate credincioşi
practicanţi în credinţa lor până să fie convertiţi la creştinism. În felul
acesta se explică existenţa până astăzi a unor tradiţii moştenite de-a lungul
vremurilor. Iepuraşul pascal îşi are originea în Festivalul Eostrei, zeiţa
divinizată de insularii menţionaţi sub forma simbolului ei pământesc –
iepurele. Dar şi alte culturi, îndeosebi asiatice, consideră iepurele ca mesager
sacru. Şi la celţi iepurele reprezintă un nou început al vieţii odată cu
venirea primăverii. Mayaşii atribuiau iepurelui inventarea scrisului.
„Regula Paştelui“ a fost adoptată în anul
325 d. Hr., la Conciliul de la Nicaea, convocat de împăratul Constantin.
Reprezentanţii la conciliu au stabilit ca Paştele să fie sărbătorit în prima
duminică după prima Lună plină de după echinocţiul de primăvară. Trebuie
precizat că este vorba de Luna plină în sens ecleziastic, definită ca a 14-a
zi a ciclului lunar, în care prima zi corespunde lunii noi ecleziastice.
Încă din Antichitate, oul era privit ca
simbol al renaşterii. Vechii egipteni, perşi, greci, romani păstrau obiceiul de
a dărui ouăle primăvara. Şi atunci ouăle erau vopsite în culorile aprinse ale
reînnoirii. Grecii abia creştinaţi vopseau ouăle în roşu pentru a venera
sângele vărsat de Iisus. În Germania sau în Australia, în Joia Mare a Cinei
celei de taină, se oferă ouă verzi aidoma naturii. În Polonia, ouăle ca simbol
al fertilităţii sunt trimise de fată iubitului, fiind şi o dovadă a dragostei.
În unele ţări din America sunt decorate cu motive religioase. Emigranţii
olandezi şi germani veniţi în SUA în secolul al XVIII-lea au adus cu ei şi
tradiţia iepuraşului pascal. În Germania acesta, apare atestat documentar în
anul 1500. În familiile din SUA este răspândită astăzi „vânătoarea ouălor de Paşti“,
când părinţii ascund ouă colorate în diferite locuri ale locuinţei şi ale
gospodăriei urmând să fie descoperite de copii. Cea mai populară decoraţie
florală pascală este crinul, ca simbol al purităţii primilor creştini.
În Ţările scandinave sunt unele obiceiuri
ancestrale deosebite. În Suedia şi în Finlanda, există credinţa că vrăjitoarele
se dezlănţuie între Vinerea Mare şi Duminica Paştilor, adică perioada când Fiul
Domnului se află în mormânt. Atunci, copiii îmbrobodiţi cu basmale şi mânjiţi
pe faţă ca vrăjitoarele colindă pe la case cu ramuri de salcie şi recită
versuri şi lasă gazdelor ilustrate pe teme pascale, primind în schimb bani şi
dulciuri. Crengile de salcie se ţin în Săptămâna Mare în casă, pentru a înflori
mai repede, apoi sunt duse la biserică. În sâmbăta dinaintea Paştelui se aprind
mugurii, care, potrivit legendei, alungă vrăjitoarele. În dimineaţa de Paşte,
finlandezii se adună în anumite locuri pentru a vedea răsăritul soarelui din
ceaţă şi pentru a admira „cum dansează soarele de bucurie că a înviat
Mântuitorul“ (după spusele cântecului). În Norvegia se oferă reciproc
(Paaskekrin) romane poliţiste între prieteni şi între rude, deoarece crimele
descrise evocă violenţa morţii lui Iisus. În Rusia se ating umerii celor dragi
cu ramuri de salcie aducătoare de noroc. Ucrainenii pictează ouăle „Pisanki“ –
adevărate opere de artă.
În Olanda, în zilele de Paşte, mesele sunt
presărate cu flori şi cu ouă colorate, iar la masă se mănâncă pâine dulce şi
umplută cu stafide (Paaskbrod). La italieni, ouăle se păstrează în mijlocul
unei pâini sub formă de iepuraş. De pe masă nu lipseşte mielul prăjit, servit
cu anghinare şi piper. Clopotele bisericilor din Franţa nu bat de la Vinerea
Mare până la Duminica Paştelui din respect pentru suferinţele îndurate de Fiul
Domnului. Se spune că în aceste zile „clopotele sunt plecate la Roma de unde se
vor întoarce cu cadouri“. În Mexic şi în Filipine sunt organizate spectacole
sacre, cu includerea, uneori, a flagelărilor şi a crucificărilor reale.
În ţările din Balcani, preparatele sunt duse
la biserică pentru a fi binecuvântate. Dacă lumânarea nu se stinge pe drum de
la biserică până acasă înseamnă că lumina ei va aduce noroc locatarilor casei.
În ceea ce priveşte obiceiurile şi tradiţiile din ţara noastră, le recomand
cititorilor pasionaţi cartea admirabilă semnată de academicianul Simeon Florea
Marian (1847–1907) – „Sărbătorile la Români“ (1898–1901), stipendiată de
Academia Română. Acelaşi autor are şi cărţi despre nuntă, botez şi înmormântare
la români.
