Viaţa
şi moartea cu, între ele, eternele metehne ale fiinţei omeneşti – păienjeniş de
patimi, ifose, averi, avuţi, scăpătaţi, risipitori, cocote, faună politică,
jurişti şcoliţi prin cabarete pariziene, jurnalişti sastisiţi de propriile
minciuni gazetăreşti şi râvnind de la un dolce
farniente într-o căsnicie călduţă cu puseuri de febră amoroasă, spectacolul
străzii redus la „Trece moarta!“ cu... alaiul funerar excitant până la extaz al
„gaiţelor“ uitate de Dumnezeu la masa de joc, Fräulein – o prezenţă obligatorie
în familiile din înalta societate ale cărei obligaţii nu se prea ştiu dar a cărei
autoritate trimite sus, sus de tot pe scara politică a ţării sale care-a târnosit
lumea prin Două Mondiale; o Zamfiră zdravănă, curată (nu s-ar spune şi la
trup...), maestră la mătură şi slobodă la gură ca orice slujnicuţă gata să-şi
pună mâinile-n şolduri dar şi poalele-n cap, cu catrinţă cu tot, iată lumea Gaiţelor. Foarte valoroasa comedie (amară,
cum stă bine râsului când lacrima îi e mereu aproape), „Gaiţele“ a lui
Alexandru Kiriţescu (1888–1961) a cunoscut, de peste opt decenii de
reprezentare teatrală (din 1929), un succes neumbrit de mode, a prilejuit
realizarea unor roluri memorabile pentru multe actriţe ale scenei româneşti în
creaţii de neuitat (atât cât va mai fi un singur spectator măcar din toţi cei
care vor fi format, într-un anume timp, masa aceea compactă de chipuri din întunericul
unei săli de teatru, fără de care niciun spectacol nu şi-ar avea ecou).
Şi
iată-ne acum. La Teatrul Metropolis din Capitală, teatru care şi-a propus, se
pare, să devină o emblemă între teatrele bucureştene, după o reţetă absolut la îndemâna
oricui cu teatrul se logodeşte într-o de-a pururi de iubire, a avut loc vineri,
29 iunie 2012, premiera Gaiţele într-o distribuţie de excepţie:Florina Cercel, Rodica Popescu-Bitănescu, Ileana
Stana-Ionescu, cărora li s-au alăturat, în partituri filigranate cu graţie,Monica Davidescu într-o Margarita
descinsă parcă din Faustul lui Goethe cu adieri de Mimi pucciniană (minus boema
sărăntoacă à court d’argent, dar
foarte săracă prin egoismele deghizate în iubire maladivă, obsesivă, posesivă –
proprie lumii în care „zeul ban e stăpân peste zei“); Ilinca Goia – o Wanda Serafim – ha! „serafim!“, va ricana madama
Colette Duduleanu, cea nedusă la Paris de măscăriciul ei soţ Ianache (Pavel Bârsan face un rol cu totul
original, cocoş pitic sub papucii agresivi ai consoartei, şi nu numai), ca o
flacără orbitoare în care se topesc toţi fluturii masculi atraşi irezistibil de
focul sacru-infernal al unei devoratoare aventuri de un ceas (timpul costă,
nu?), de o zi, de o clipă, de un vis... O Fräulein prusacă duhnind a mahorcă (ţigara
nelipsită dintre degetele ei n-o fi cumva scânteia care a aprins lumea în
conflagraţiile acelea mondiale?), interpretată de Olga-Delia Mateescu, foarte convingătoare în răbufnirile sale de
dispreţ. Raluca Petra, o Zamfiră –
slujnica de la ţară, eterna fată bună la toate, chiar şi să primească,
chicotind ghiduş, ciupiturile de părţile cu generoase rotunjimi pe care domnul
Georges Duduleanu (Orodel Olaru) – înalt
demnitar politic, stâlp al societăţii – i le aplică „diplomatic“ în „plenul“
dezbaterilor de mare interes ale parlamentului familial. Mircea Aldea (Marius Bodochi), un crai răsuflat,
dezabuzat, de profesie... fără, agăţându-se de o căsnicie-colac de salvare
pentru lumea care-i ţine loc de ştaif de nobleţe, sperând că fiul („neapărat băiat“)
care şi-a anunţat alcătuirea în pântecele famelicei Margarita este cartea cea
mare, asul din mâneca destinului, deşi...
Dar
nu despre subiectul piesei lui Alexandru Kiriţescu vreau să vorbesc. Acesta
este (trebuie să fie!) ştiut de orice vorbitor de limba română căruia teatrul
nu i-a rămas străin.
Florina
Cercel în rolul Anetei Duduleanu – mater
familias plină de ifose de stăpână absolută – găseşte resurse inepuizabile
să creeze un
personaj autoritar-ridicol, pendulând cu nonşalanţă între ţăţisme şi
şantaj sentimental (vezi scena cu oferirea cerceilor din propriile-i urechi
spre „îmbunarea“ ofensatei Colette, nora ei franţuzită), între suferinţă
sufletească (dar să se ştie că ea suferă şi cei din jur să facă bine s-o
menajeze!) şi nevoia de a o tot pune la punct de „provinciala“ ei soră mai mică,
Zoia (magistrală Rodica Popescu-Bitănescu!), pripăşită pe lângă caseta cu bani
a Anetei, din care (norocul prostului!) se înfruptă la fiecare „mână“, din voia
destinului... Ileana Stana-Ionescu face o Lenă – cobe, cioclu, maestră în
colive, superstiţioasă şi de temut ca o piază rea – căreia îi împrumută
chip/privire/gest/voce/tăcere cât să te cam ia cu răcori şi pe tine –
„spectator ca la teatru“ deşi râzi cu gura până la urechi de splendidul trio de
dame „sărite“ (de tinereţe, desigur!), în cochetele lor rochii de toate culorile
(negru y compris), iar pălăriuţa de
doliu a Zoiei trebuie musai să aibă prinsă pe-o ureche o broşă imensă, numai
bună de abordat la parastas...
Şi,
dacă tot veni vorba de toalete, toate laudele pentru gustul desăvârşit în
alegerea acestora întru perfecta ilustrare a epocii în care piesa a fost scrisă,
cu lumea din interbelicul românesc dedulcită la fast şi sătulă de propria ei
inutilitate. Atenţie, doamnelor, dacă vreţi ca ochii „lor“ să se topească de
drag, nu-i suficient să invidiaţi Wandele pământului. De ce nu v-aţi îngriji să
arătaţi ca ele? De ce nu, în locul întrebărilor sâcâitoare (şi incomode), nu aţi
face loc surâsului şi n-aţi lăsa rând micilor cochetării fără de care traiul de
zi cu zi devine anost? Ar fi un plus de artificiu? Poate. Dar teatrul ce alta
este? Şi totuşi, cumplit de credibil.
Regia
semnată Dan Tudor are tinereţea şi
prospeţimea lucrului bine făcut, valabil pentru orice timp în lumea niciodată
muritoare, în care omul doar e muritor. Scenografia Corinei Grămoşteanu a îmbinat cu inteligenţă clasicul cu noile
tehnici moderne, păstrând nealterat parfumul timpului apus. Muzica semnată
(aleasă de) Vlaicu Golcea este la rându-i
o hlamidă abia ghicită căzând pe... umerii urbei, peste amintirile bătrânelor
cochete (foste cocheţele) sensibile cândva la ocheadele pintenaţilor ofiţeraşi
„frumoşi ca crinul“ care încă le mai bântuie prin gând ca un duios „o,
tempora!“ (că, de mores n-ar prea fi
să se facă vorbire). Regia tehnică a Elenei
Ghimpeţeanu a mobilizat mica armată responsabilă de lumini, sunet, recuzită,
cabiniere şi plasatoare, prezenţe nevăzute, fără de care povestea de pe scenă
n-ar fi posibilă.
Morala piesei? Care morală? Gaiţele din
vremea noastră sunt păsări de pradă, Wande avem pe toate meridianele, de
Margarite debusolate nu ducem lipsă, iar dragostea este la mare preţ (adică
numai cu tarif), când, vai, Iubirea a rămas o rudă săracă la marele festin al
garaga(i)ţelor sociale de la fiecare treaptă a scării blestemate.
