Poetă, pictoriţă şi medic, Maria Mănucă este un nume de referinţă în
viaţa culturală ieşeană şi nu numai. Medicul Maria Mănucă şi-a făcut intrarea în
regatul artelor şi al literaturii la începutul mileniului, arătând că anii nu
pun oprelişte nevoii omeneşti de împlinire întru frumos, întru cuvânt.
„Păstor de culori“, cum se autodefineşte în
poemul „În turme, culorile“, pictoriţa pare a-şi alege drept pajişte adâncurile
albastre de ceruri răsturnate în ape de lună.
În lumea artei sale se cheamă şi-şi răspund
legende româneşti (Ana şi Manole, Cavalerul trac, aurul rotund, zeul cel stăpân
peste zei şi răvăşitor de minţi de bieţi muritori, rusalce, coroane regale
ajunse la umila condiţie de copac pe un vas de lut).
Portretele
de copii au monumentalitate şi graţie, de parcă întreg spectacolul lumii s-ar răsfrânge
în ochii lor mari, iscoditori, spre a îneca în limpezime cenuşiul vieţii în
care zburdă măşti cotidiene.
Poeta
Maria Mănucă este fondatoarea unei „clinici de metafore“ în care veghează neobosită
Luna. Greu, foarte greu de separat poeta de pictoriţa-medic. Cele două
discursuri se întrepătrund, se limpezesc, preschimbându-se: cuvintele în
culoare, culorile în cânt-cuvânt.
În seara zilei de 14 mai a.c., la Casa de
Cultură „Mihai Ursachi“ din Iaşi, sub egida UAP – filiala Iaşi, Editura
Princeps Multimedia Iaşi şi Editura Tipo Moldova, a avut loc un dublu
eveniment: vernisajul expoziţiei de pictură „Geneze“ şi, respectiv, lansarea de carte „Clinica de metafore“, ambele având-o ca autoare pe Maria Mănucă.
Critici literari de a căror autoritate cam greu te îndoieşti (Ioan Holban,
Constantin Bram), poetul Daniel Corbu şi subsemnata, cu toţii am evidenţiat
valoarea incontestabilă a artei sale şi, deopotrivă, eleganţa poetică a
scrisului său.
Dacă pictura s-a adresat fiecărui privitor
prin limbajul ei aparte, poezia a rezonat prin adevărate vibraţii de culoare
străfulgerate de mereu tăcuta Lună sporitoare de taine neprinse în cuvânt.
Recitalul făcut de autoare a fost un alt fel de călătorie prin lumea tăcută a
picturii.
Dintre
multele autoportrete („Rusalca“, „Posibila plecare“) cel mai tulburător mi se
pare a fi „Ultimul“ – metaforă superbă
a verii pe sfârşite: un lan de floarea-soarelui în mijlocul căruia un „lujer“
cu trup de femeie îşi ţine cu ambele mâini rotundul de floare de Soare (de Lună?!)
înclinat spre pământ ca şi cum ne-ar vesti că, iată, a sosit vremea culesului târziu,
în respectata promisiune de rod.
Pentru că asta este arta Mariei Mănucă: pârguire
de Lună robită de dor de Pământ, cu umbre, chipuri, măşti, seninătăţi, pustietăţi,
lumină, albastru de adânc şi de înalt.
