Poţi să-i spui şi „Dorinţa“ ultimului
tramvai, cât să te ducă, să te aducă, să te arunce dincolo de tine. Mereu nouă
vechea poveste a celor înfrânţi, mereu prezent trecutul de care-ai vrea să fugi
ca dintr-un labirint de patimi cu umbrele minotaurilor crescând din chiar bătaia-pâlpâire
a aripilor sufletului ars de dorul luminii purificatoare. Ţi se pare uneori că
ai găsit firul Ariadnei şi că ieşirea din temniţa-labirint e aproape. Eroare.
„Când ai ieşit din labirint eşti (tot) în labirint“. Unde am auzit zicerea
aceasta? Parcă într-un poem al actorului-poet ieşean Constantin Popa. Se
potriveşte până la ţipătul de linişti cu drama „Un tramvai numit dorinţă“ de Tennessee Williams – cutremurătoare
poveste despre nişte înfrânţi ai vieţii care-şi duc până la desăvârşire sfâşierea:
un cuplu (ea – victimă inocentă şi tandră, el – o brută de emigrant asemenea
atâtor căutători de ubi bene în ţara
tuturor posibilităţilor) trăind la limita sărăciei lucii; sora celei dintâi
(Blanche – în traducere alba, imaculata, pura), o epavă naufragiată în regatul
prostituţiei, încercând să-şi salveze firul de viaţă alături de aşezata ei soră
şi refăcând prin prezenţa ei acel „L’Enfer
c’est les autres“ de care avea să spună Sartre prin anii ’40 ai secolului
trecut, într-o altă poveste. Şi mai era un el,îngerul anonim, veghetor la căpătâiul mamei muribunde şi care, spre a mai
uita de durerea-i filială, se refugiază uneori să facă o partidă de poker
agrementată cu alcool, împreună cu prietenul său, emigrantul, în casa acestuia
desigur, cât să dea promiscuităţii ştaif.
În drum spre locul acela unde se merge
singur (căutat parcă de toţi patru chiar din dorinţa de a rămâne o clipă
singuri, departe de vacarmul de nebucurii, ca pentru o spălare a crustei de
mâzgă de pe suflet), prietenul „stâlpului“ familiei şi sora… sorei sale se
întâlnesc, par să fie fascinaţi unul de altul, se prefigurează un posibil
mariaj. Dar nu! Trecutul se năpusteşte ca o maree de mâzgă peste firavul vis,
naufragiul este total.
Interpreţii
– instrumentişti anonimi pe care un zeu pus pe şotii i-a dotat cu un
suflet-Stradivarius şi le-a făcut brânci în scenă. Scena – o farfurie (cum să-i
zici platou!) turnantă în care să încapă, înghesuit foarte, iadul întreg. Sala
(care sală?!), o splendidă ruină în care cucuvelelor le-ar prii grozav să se
aciuieze de n-ar fi lumina aceea care mângâie pânzele negre coborâte din hăul
înalt ca o prăpastie răsturnată în cer.
Şi
totuşi, minune! Un public însetat de artă (a se citi ARTĂ!), preponderent tânăr
(semn de dezmeticire într-o lume din cale-afară de rătăcită în vulgaritate şi
incultură), dar şi spectatori dintre aceia nărăviţi de decenii bune la luminile
rampei, au luat cu asalt sala aceea improprie din str. Ilfov nr. 1, devenită
dintr-o dată palat de poveste. Şi-a fost seara de sâmbătă, 17 noiembrie 2012.
Teatrul independent „Unteatru“ a prezentat premiera răvăşitoarei piese „Un
tramvai numit Dorinţă“.
Mihaela Trofimov, actriţă la teatrul
din Galaţi, a făcut un joc emoţionant, de clovn trist dintr-un circ unde mersul
pe sârmă nu-i nicicând prevăzut cu o plasă, fie chiar de lăţimea firului din
înalt, fie chiar de consistenţa dantelăriei de păianjen. Regia, semnată de Andrei şi Andreea Grosu, subliniază profilul primei victime – Blanche – care
te aşteaptă la intrarea în sală, instalată de pe un tron înalt (cât iluzia ei
de-a ajunge la stele), în rochie de mireasă (amplă cât dorul ei de împlinire
prin iubire cutată) – surpriză/farsă prin care-şi face intrarea în casa foarte
terestrei sale surioare. Evoluţia personajului de la limita din urmă a disperării
până la dincolo de limita nebuniei (superbă metafora înfăşurării ei în pânzele
albe ca într-o cămaşă de forţă în care zadarnic încearcă să pună stavilă căderii
în neant…) este nuanţată cu o cuceritoare graţie de interpretă, într-un
registru duios, de tragicomică luciditate, cum numai nebunia învinsului de viaţă
ştie s-o atingă. Nicoleta Lefter realizează,
la rândul său, un foarte convingător portret al femeii-roabă fericită în
universul îngust care-i ţine loc de ancoră, când valurile de noapte (de gând?
de suflet?) tot cresc şi cresc, învăluind-o cu o părelnică normalitate a
existenţei între pumni încasaţi şi rugi de iertare. Bruta cu vagi umbre de
tandreţe întinată de vulgarităţi este interpretată de Liviu Pintileasa atât de convingător încât ţie, spectator, îţi vine
să-l iei la palme (de nu te-ar reţine teama că, atingându-l, te întinezi cât să
nu te mai spele toate apele de lumini ale scenei ca o lume bezmetică). Ce-am
spus? Că actorului i-a ieşit un rol perfect. Şi-acum, despre Richard Bovnoczki. L-am remarcat în
spectacolele-unicat ale Companiei „Passe-Partout, Dan Puric“. El este un
Stradivarius care dansează, pluteşte, zboară şi căruia nici mersul pe apă nu
i-a rămas străin. În piesa lui Tennessee Williams, vorbeşte! Despre iubire, cu
tăceri grăitoare. Despre disperare, cu tăceri ca un tăiş de brici. Despre
dispreţ, cu ţipăt de Icar în prăvălire spre pământul care nu-i decât marea,
ultima tăcere.
