După
ce ani de zile Palatul Romanit părea un loc unde nu se întâmplă nimic, iată-l
acum în hlamidă împărătească, făcându-şi intrare triumfală în chiar lumina
artei de cea mai pură esenţă, a artei aceleia asupra căreia se vor fi aplecat
cu sufletul colecţionari de ieri, de-alaltăieri, de azi, împătimiţi de frumos,
trăitori în România, identificaţi cu sufletul românesc, oameni care şi-au
convertit întreg avutul în opere de artă pe care aveau să le ofere mai apoi ţării,
ca o oglindă magică în care aceasta să-şi vadă chipul cel neasemuit de frumos
prin ochii noştri uluiţi de splendori.
Despre
istoricul palatului de pe Podul Mogoşoaiei, a cărui construcţie a început în
1802, spre a deveni cancelarie domnească, loc de întâlnire al protipendadei
bucureştene, unde balurile nu mai conteneau pentru cei care-şi dăduseră în viaţă
o singură osteneală – de a se naşte –, mai apoi minister al finanţelor şi, mai
spre noi, de când cu dictatura omului acela nou-nouţ şi roşu ca un ou de Paşte
cu semn schimbat, având fel de fel de destinaţii, până când, înfuriat foarte, pământul
s-a cutremurat într-un 4 martie 1977, avariindu-l. După o rafistolare rapidă,
la 22 august 1978, aici a fost deschis Muzeul Colecţiilor de Artă, cu13 colecţii.
Monument
istoric (6.200 mp, 66 de săli de expunere), muzeul redeschis pentru public
începând din 3 iunie 2013 posedă astăzi 34 de colecţii, între care patru
recente, 8.000 de lucrări într-un aranjament care a respectat în mare expunerea
din colecţiile originale şi, unde a fost cazul (şi a fost), s-a dat o mai amplă
„punere în scenă“ a lucrărilor.
Cu
ce să începi? Cu ce să termini o prezentare a comorilor de aici? De început ar
fi simplu: să ne rezervăm câte o zi pentru a parcurge (nu doar cu privirea, ci
cu ochii sufletului) fiecare colecţie, aducând astfel un omagiu acelor Cresus
autohtoni care ne-au îmbogăţit cu darul lor de inestimabilă frumuseţe. Abia aşa
vom pricepe şi cum vor fi fost acei oameni – colecţionarii, împătimiţii de
minuni create de alţi oameni – artiştii cu sau fără nume de sub cerul de la noi
ori de sub alte zări, din timpul fără timp.
Cu
ce să terminăm? Cu o întoarcere în noi, miraţi că suntem dintr-odată mai bogaţi
cu acel ceva de care niciun cutremur (de pământ, de gând, de urât) nu ne mai
poate jefui.
Muzeul
Naţional de Artă a României poate privi cu jind la operele deţinute de filiala
sa de la Palatul Romanit. Ce bine că le avem reunite într-un singur loc, aceste
colecţii, adevărate blazoane de nobleţe în regatul artei româneşti! Dar un
gând, ca o împunsătură de ac trecut prin foc, mă încearcă totuşi. Se ştie că,
după amintitul cutremur din ’77, unele colecţii au fost „donate“ cam cu japca,
deşi spaţiul în care erau expuse iniţial nu prezenta avarii, acesta fiind un
reper dintre cele mai notabile pe harta obiectivelor de artă ale capitalei. Şi
gândul-fulgerare: Dacă un nou cataclism
(pentru care omul, măruntul, se poate
face răspunzător din chiar setea lui de măreţie) ar face tabula rasa din Muzeul Colecţiilor noastre, unde am mai vedea cât
de frumos ne este sufletul, răsfrânt în care lucrări de artă şi din care loc?
Mă
gândesc la Parisul nostru cel de toate visele, cu puzderia lui de case
memoriale, colecţii de artă, colecţii private amenajate de ochiul exigent al
colecţionarului, colecţii dedicate unui singur artist, totul păstrând un parfum
indicibil al unui timp care ne ajunge ca o muzică de linişti, ca un surâs
însemnat în piatră pe un chip în urmă cu multe mii de ani, de un meşter care a
uitat să-şi înscrie şi numele pe opera lui de genial anonim.
Mă
gândesc la Bucureştiul nostru (nu neapărat „Micul Paris“, ci capitala europeană
de astăzi), căruia i-ar sta foarte bine să-şi etaleze splendorile (de cele adevărate
vorbesc), făcând o concurenţă firească marilor frumuseţi ale lumii creatoare.
Ce
bine că sunt într-un singur loc 34 de colecţii de artă ca tot atâtea insule de
soare într-un arhipelag de lucruri! Fie ca raţiunea omenească să ne îngăduie să
lăsăm intactă peste timp zestrea cu care am fost învredniciţi şi noi, colecţionarii
cu privirea doar, îmbogăţiţi fără nicio ameninţare de faliment, regi/robi păstrători
ai singurei cu adevărat nepieritoare avuţii – arta din colecţiile româneşti.
Mulţumim
celor care au trudit în felul lor ca să avem astăzi, renovat şi modernizat, un
muzeu de referinţă al artei naţionale şi internaţionale, aici, în inima
Capitalei, întregind şi înnobilând Muzeul Naţional de Artă al României.
Şi-acum,
e rândul dumneavoastră, locuitori ai limbii române, să descoperiţi limbajul
artelor din marile colecţii, care vă aşteaptă răbdătoare acolo, pe Calea
Victoriei 111, ca pentru a trăi una dintre cele mai desăvârşite victorii: aceea
a frumuseţii ziditoare de suflet. Şi dacă i-aţi duce acolo şi pe copiii care
(vai!) nu 
ştiu despre „a fi“ decât un deformat „a avea“, când bucuria se reduce
la „distracţie-vacarm“ agrementată cu bucate care mai de care mai poluate, aţi
avea revelaţia de a descoperi în ochii lor acel ceva care seamănă cu minunea de
a aparţine speciei de fiinţă gânditoare.
PS:
N-am amintit niciun nume de colecţionar spre a vă lăsa întreagă bucuria
descoperirii lor. Nu uitaţi să faceţi o plecăciune în memoria acestora.
