Ne îndreptăm spre artă ori de câte ori simţim
nevoia de frumos, de armonie, de calm, în momente în care căutăm un refugiu în
faţa realităţilor complicate care ne înconjoară. Soluţia poate fi să petrecem
un timp, mai lung sau mai scurt (alegerea ne aparţine), într-un muzeu sau o
galerie de artă. Sunt însă momente când – surpriză! – artistul decide că vrea să
exprime şi alte sentimente, imortalizând în creaţiile sale nu doar frumuseţea,
ci şi urâtul din jur, materializat mai ales ca o expresie de simţire şi de
situaţii, cu toate consecinţele ei, nu ca o simplă redare a unor chipuri sau
lucruri pe care am prefera, de fapt, să nu le vedem. Ele însă fac parte din viaţa
noastră şi este necesar ca uneori să ni se reamintească de prezenţa lor.
Acesta este demersul pe care şi l-a asumat
Institutul Cervantes prin expoziţia de gravuri Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război, care a marcat sfârşitul şi
începutul de an la Muzeul Naţional de Artă al României, în Bucureşti; până la
sfârşitul acestei luni, expoziţia poate fi vizitată la Muzeul de Artă din Timişoara.
După ce, în primăvara lui 2010, în perioada când Spania a deţinut preşedinţia
Uniunii Europene, publicul bucureştean a avut ocazia să cunoască o altă serie
faimoasă de gravuri semnate de Francisco de Goya, Capriciile, căreia îi aparţine arhicunoscutul titlu „Somnul raţiunii
naşte monştri“, iată că de această dată putem vedea şi reflecta asupra
„Dezastrelor războiului“, serie de lucrări executate la peste un deceniu după
cele menţionate anterior. Dar, spre deosebire de primele, Dezastrele au avut doar trei exemplare complete în timpul vieţii
artistului, ajungând să fie răspândite şi cunoscute abia după ediţia publicată
în anul 1863 de Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando.
Desenator foarte dăruit, Goya s-a folosit de
acest talent de-a lungul îndelungatei sale cariere, inclusiv prin abordarea, la
o vârstă la care alţi artişti şi-au definitivat deja modalităţile predilecte de
exprimare, a unor tehnici noi de lucru, utilizându-le cu măiestrie. Aşa au apărut
în creaţia sa gravurile, lucrări care sintetizează mesajul artistic pe suprafaţa
restrânsă a plăcii de cupru, după ce fusese pictor de portrete, de cartoane de
mari dimensiuni pentru tapiserii şi realizase fresce monumentale în biserici.
Curatorul expoziţiei, Juan Bordes, a grupat
cele 82 de gravuri ale seriei „Dezastrele războiului“ – realizată între 1810 şi
1820 şi intitulată iniţial „Fatale consecinţe ale sângerosului război cu
Bonaparte în Spania şi alte capricii emfatice“ – în şapte secţiuni, fără a ţine
seama de numerotarea originală a planşelor, din dorinţa de a evidenţia mai clar
temele fundamentale şi ideile care l-au animat pe Goya şi care transpar din
întregul ansamblu. În plus, curatorul mai realizează o combinaţie inedită în
cadrul acestei expoziţii, prin prezentarea gravurilor alături de fotografii din
timpul Războiului Civil spaniol (1936–1939), aparţinând unor nume sonore precum
Robert Capa, ceea ce confirmă universalitatea mesajului lui Goya şi felul în
care acesta transcende momentul istoric ce a pricinuit reprezentarea, pentru a
deveni un simbol al ororilor, absurdităţii şi inutilităţii războiului,
indiferent de veacul şi meleagurile în care are loc. Constatăm, privind
gravurile în lumina fotografiilor şi invers, că generaţiile par să uite de
tristele experienţe ale predecesorilor şi că istoria se încăpăţânează să se
repete, din nou şi din nou. La peste un secol de la evenimentele trăite şi
surprinse artistic de Goya, fotografiile ne dovedesc cum realitatea războiului şi
cortegiul de suferinţă care îl urmează nu s-au schimbat deloc.
Prin Dezastre, Goya îşi exprimă revolta şi
indignarea faţă de ororile războiului, de care nu fuge, de la care nu îşi
întoarce privirea, ci pe care le înfruntă, sperând că ar putea schimba ceva în
jurul lui, că poate, într-o zi, cu eforturi de dezbatere şi negociere, luptele
ar putea fi evitate. Din nefericire, într-o formă sau alta, conflicte asemenea
celui trăit de Goya au existat până la el şi continuă să existe, în forma prea
puţin modificate, până la noi... Prin reporterii de război de astăzi, intenţiile
denunţătoare ale lui Goya continuă să se perpetueze, cu nădejdea că va sosi
cândva ziua în care ecoul vocilor lor nu va fi doar auzit (văzut) şi ignorat,
ci va avea şi consecinţe concrete în restrângerea sau – minune! – în eradicarea
acestor manifestări barbare ale naturii umane.
Cei care pornesc războaiele, fiecare de
partea sa a liniei frontului, ar vrea să fie înfăţişat totul într-o aureolă de
eroism, de patriotism extrem şi de bravură. Deşi chemat la Zaragoza de
generalul Palafox, pentru a da o mărturie artistică despre apărarea oraşului,
în contextul Războiului spaniol de Independenţă de sub dominaţia franceză
(1808–1814), şi a alcătui un album patriotic, Goya nu a adoptat niciodată acest
tip de reprezentare, ci a transformat-o, încetul cu încetul, în manifestul
antirăzboinic care a rămas de actualitate până în zilele noastre. Pentru el, războiul
a fost ceea ce a reuşit să vadă cu propriii ochi şi aşa l-a lăsat pentru
posteritate: un spectacol teribil, lipsit de glorie, în care domnesc frica,
mizeria şi moartea. Nu a putut sau poate că nici nu a dorit, cum făcuseră alţi
colegi de breaslă, să se ascundă în spatele alegoriilor. A ales, în schimb, să
ne arate totul aşa cum a fost şi cum, din păcate, în unele locuri, încă mai
este.
Fiecare lucrare este însoţită de un titlu
explicativ, dat de însuşi Goya, şi nu de puţine ori o gravură şi titlul ei
continuă o temă anterioară. Frontul este
ilustrat de scene care nu urmăresc glorificarea niciuneia dintre părţile
combatante, ci vor doar să arate că există cruzime (de prea multe ori
nejustificată) şi meschinărie de ambele părţi. Se remarcă, nu fără amărăciune,
gravurile reprezentând îngrijirile aduse răniţilor, care nu sunt deloc făcute
din spirit de caritate şi de iubire creştină faţă de aproapele, ci doar din
considerente practice, egoiste, ale celor care le fac, gândindu-se la posibila
utilitate a acelor nefericiţi, odată întremaţi. Titlurile autorului sunt tranşante(„Să-i îngrijeşti şi apoi, mai departe“,
„Ar mai putea fi de folos“, „La fel şi aceştia“).
Vedem cum această „caritate“ ironică este
continuată şi în seria Victimele, în
gravura ce poartă tocmai numele Caridad,
pentru a ne dezvălui, dimpotrivă, o insensibilitate extremă a personajelor ce aruncă
în devălmăşie, într-o groapă comună, cadavrele lipsite de îmbrăcăminte ale duşmanilor
ucişi cine ştie în ce condiţii. Execuţiileîmping la extrem dezumanizarea călăilor, care nu sunt doar din rândul
asupritorilor francezi, ci şi
dintre conaţionalii autorului. Sunt scene
cutremurătoare, care dau fiori reci oricărui privitor şi îl umplu de groază.
Pare să nu fie suficient că acei nefericiţi şi-au pierdut viaţa, în moarte le
este răpit şi ultimul dram de demnitate, de vreme ce ne sunt zugrăvite scene de
dezmembrare mai ceva ca într-o măcelărie.
În faţa invadatorilor, care dispuseseră, în
plus, şi desfiinţarea ordinelor religioase, populaţia se retrage încotro vede
cu ochii, încercând să salveze câte ceva din avutul său. Fiecare îşi duce
desaga sau cufărul, dacă îl are, ori ignoră orice posesiune materială şi se
ocupă de copii. Iar exodul este
urmat de jafuri, fie că e vorba de
case şi odoare bisericeşti, fie că sunt despuiate, fără urmă de compasiune,
cadavrele celor căzuţi pe câmpul de luptă.
O altă
consecinţă a războiului, pe care Madridul ocupat de francezi a resimţit-o
dramatic în 1811, a fost foametea, şi
nici aceasta nu l-a putut lăsa indiferent pe „reporterul“ Goya. El observă cum
locuitorii săraci ai capitalei se servesc de ceea ce obişnuia să fie aliment
pentru animale, pentru a-şi astâmpăra cât de puţin foamea chinuitoare, în vreme
ce potentaţii momentului, francezi sau spanioli susţinători ai regimului, trec
pe lângă poporul înfometat fără a se lăsa impresionaţi de implorările celor mulţi
şi flămânzi. Şi nu uită Goya să acorde un omagiu prin desen acelora care, din
puţinul lor, dăruiesc o fărâmă şi altora. Se înclină cu respect în faţa acestor
femei care încă mai ştiu ce e mila, în ciuda atrocităţilor trăite, dar nu se
poate abţine să nu se întrebe, în titlul unei gravuri, „La ce serveşte o ceaşcă?“.
Ne continuăm plimbarea prin expoziţie şi
întâlnim o nouă secţiune, numită Femeia,
în care curatorul a adunat imagini terifiante, cu crime şi violuri, cu mame
care fac orice, chiar dincolo de raţiune, pentru a-şi proteja copiii, cu femei
ce luptă cot la cot cu bărbaţii lor. Şi, mai mult decât atât, în gravura care
este, probabil, singura reprezentare cu adevărat eroică din întregul ciclu al
„Dezastrelor“, ne arată o femeie care îşi asumă manevrarea tunului împotriva
invadatorilor, atunci când toţi bărbaţii care ar fi putut să o facă erau căzuţi
deja la datorie. Într-adevăr, cum spune Goya, „Ce curaj!“.
Sfârşitul războiului şi restaurarea
monarhiei spaniole în persoana regelui Ferdinand al VII-lea îl obligă pe Goya
să înceteze a mai fi un reporter care prezintă deschis, onest ceea ce vede în
juru-i, pentru a redeveni artistul ce foloseşte aluzia şi alegoria pentru a-şi
exprima ideile. În secţiunea intitulată pentru noi După război, îl regăsim pe autorul „Capriciilor“ în aceste gravuri
care, de altfel, au la rându-le subtitlul Capriciile
emfatice, 
folosindu-se de simboluri din lumea animală pentru a reprezenta
asuprirea, tirania, dominaţia clerului şi monarhia absolutistă care nu ţin
deloc seama de suferinţele celor mulţi.
Cine merge să vadă gravurile lui Goya în căutarea
frumosului sau a liniştii va suferi o mare dezamăgire. E drept că, în general,
arta se concentrează şi evidenţiază mai ales frumuseţea şi virtuţile, lucru cu
atât mai obişnuit în perioada vieţii pictorului spaniol, iar rolul ei estetic
este de necontestat. Însă artistul are şi menirea – care poate deveni
îndatorire – de a atrage atenţia asupra lucrurilor în care crede, chiar dacă nu
au nimic frumos în ele, de a ne face să le vedem prin filtrul ochilor şi
sentimentelor sale, având dorinţa ca, în acest fel, să influenţeze cât de puţin
acea realitate care îi displace. Şi care, dacă ne uităm mai bine, ne displace,
de fapt, şi nouă.
