Timpul are măsura pe care i-o dau faptele omului, altfel nu-i
decât trecere. Cam așa se traduce și debutul „întârziat“, cum
zice nonagenarul Petru Moțiu, autorul volumului Pălărie de buzunar,
apărut la Editura Medicală. Volumul este un mozaic de gânduri și însemnări
sprințare, alese din „maldărul“ de caiete păstrătoare a observațiilor cu care
el și-a măsurat chiar trecerea prin marea petrecere a ființării. Lansarea a
avut loc la 11 septembrie 2015, la sediul Societății Medicilor Scriitori și Publiciști
din România.
Volumul începe cu o închinare pentru aceea care i-a rămas icoană
lui Moțiu și cânt de iubire pe drumul început alături de ea în urmă cu aproape
șapte decenii – Maria.
Finalul, tot ca o mărturie de iubire, autorul evocă o scenă în care
fiul adult al celor doi, îngenuncheat în fața mamei, îi leagă acesteia
șireturile, în vreme ce el – povestitorul – încearcă să-și strivească lacrima
sub pleoapă, fiindcă, în amintire, el revede scena (aceeași!) cu o femeie
tânără îngenuncheată la picioarele pruncului care abia deprinsese mersul la
verticală.
Între aceste două ferestre de lumină vede filmul vieții ca o
succesiune de ape tremurate cu sclipiri de undă în care, dacă râsul
înflorește-n cuvânt, și lacrima-i pe-aproape.
Este cartea unei vieți ca un jurnal în fărâme, care te poartă
printr-o lume de care și cititorul are știre, dar pe care, evocând-o, autorul o
face mai familiară, cu oamenii aceia care vor fi dat timpului măsură de tot ce
nu-i e omului străin: demnitate, umilire, rațiune, ură, iubire, sărăcie de
gând, măreție, celebritate, anonimat.
Pe ultimele două să vedem cum înțelege autorul să ni le
tălmăcească: „Toată viața am mers în paralel cu contemporani celebri. R. B.
este unul din marii actori contemporani. Eu știu multe despre el, iar el –
chiar nimic despre mine. Viețile noastre merg în paralel, pe două trasee
paralele. El – cu celebritatea. Mie îmi revine doar rolul de a ști despre
celebritatea lui, sarcina de a admira, minunea de a fi recunoscut, de a face
parte din mulțimea celor pe care se susține celebritatea, care aplaudă, care
ovaționează, care cască gura, și ochii, și inima. Eu sunt cu mersul în paralel.
El, pe magistrală, eu, pe paralelă, pe anonimă. Cu admirația pe anonimă, cu
utilitatea (nu?) pe anonimă (…)“
Da, anonimul Petru Moțiu a știut să rămână de veghe în lanul de
frumuseți din care și-a agonisit pâinea cea cu toate aromele de viață însemnate
spre a ni le oferi acum în chip de carte de memorii trecute prin filtrul
rațiunii inimii, cu bucuria unui adolescent la prima lui îndrăgostire.
Inginerul, general-veteran de război Petru Moțiu este membru al Cenaclului de
artă plastică al medicilor „Ion Țuculescu“ (a urmat studii la Școala populară
de artă București), membru al Asociației artiștilor plastici București și membru
fondator al Societății colecționarilor de artă din România. Este cetățean de
onoare al comunei Buteni – Arad, locul unde s-a ivit în anul 1923, loc cu
oameni „cărora le-a mers vestea în toată Țara Zarandului și-n toată Țara
Moților“, printre altele, de a fi știut să adapteze graiul la eternele
schimbări impuse de mersul vremurilor. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu
ancestrala „căldare de vinars“ devenită „alambic“ și, în zilele noastre, când
și Aradul a ajuns oraș universitar (din pricina celor care frecventau cu
asiduitate „cursurile de la catedra cu pălincă“), i se spune „Institutul de
limbi străine“.
Cartea „Pălărie cu buzunar“ a lui Petru Moțiu își așteaptă o
alta care să-i semene, autorul vădind un „inclasabil“ har de povestitor zgârcit
la vorbe lungi și deșirate, optând pentru exprimarea succintă, aforistică,
plină de miez bun. De ce nu m-ar mira deloc să aflu că este și autorul unui
volum de poezie?
