Pentru a testa puterea raţiunii celor care
trăiesc în cea mai democratică lume de pe planeta cu oameni raţionali, SUA (căci
despre ea este vorba) organizează anual o competiţie ce constă în alegerea
celei mai bune definiţii a unui termen intrat în limbajul cotidian de dată
recentă, şi care ar urma să fie inclusă ca exemplificare a acestuia în dicţionarul
de neologisme.
Termenul de definit la concursul din anul
2012 a fost: „Politically correct“, iar
definiţia care s-a clasat pe locul întâi a fost: „Politically correct este o doctrină cultivată de o minoritate
delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care susţine că este
posibil să apuci o bucată de c…t de partea curată“. Numele autorului a rămas neştiut.
Definiţia câştigă teren, hălăduind nestingherită şi trufaşă prin lumea celor
care mai cuvântă.
Suntem la început de stagiune teatrală. Ea
s-a deschis pentru mine la Unteatru – castelul acela în ruină la care lătrau
până mai de cu zori câinii comunitari de când cu libertatea de expresie – cu
piesa „Scrisoare către Cassandra“ de Pedro Eiras, în interpretarea
tinerilor actori Cristina Casian şi Liviu Pintileasa, regia Andrei şi Andreea Grosu,
scenografia Vladimir Turturică.
Tema piesei – alienarea care-i ameninţă pe
implementatorii (de facto, că de jure să nu mai vorbim!) acelui politically correct prin deşertul de
neînţelesuri al lumii, prin lumea ca un deşert de ură şi oroare din care iubirea
a dezertat înfricoşată. El este
mercenar al vremii noastre, plecat să lupte (a se citi „să ucidă“) undeva în deşert,
şi seara, după programul cotidian, îi scrie iubitei sale despre vină, minciună,
crimă, sperare, disperare, întrebând-o obsesiv: „Tu, care ştii să ghiceşti
viitorul, poţi ghici în care zi mă voi întoarce acasă?“. „Cassandra“ nu poate
ghici.
Răsucită pe toate feţele, întrebarea capătă
înţelesuri terifiante în mintea simpluţei fetişcane rămasă în aşteptarea
iubitului, undeva la mal de mare (alt deşert de larguri străfulgerat de ţipăt
de pescăruşi, de valuri în necontenită zbatere). Aşezată pe nisipul plajei (al
deşertului!?), femeia pare exilată în cabinetul doctorului Freud, unde, tot
repetând crâmpeie de fraze din scrisoarea de la „El“, înţelege grozăvia acelei
întrebări „în care zi mă voi întoarce?“, pentru că „eroul“ dintr-un război al
nu ştiu cui cu nu ştiu cine „aude“ şuieratul gloanţelor. Căutându-l parcă,
„vede“ chipul femeii (din deşert) cu ochii încremeniţi de spaimă în faţa „scenei“
uciderii prizonierilor, a batjocoririi lor de călăii care-şi adapă cu urină
victimele înainte de a le căsăpi (într-un politically
correct, desigur!) rânjind cu sadism, gâlgâind de plăcere în împlinirea
actului care nu se poate nicicum asocia cu noţiunea de om.
Despre subiectul piesei, cam atât. Despre
jocul celor doi actori, numai cuvinte de laudă. Se recunoaşte marea şcoală de
artă românească, talentul celor născuţi (dar şi făcuţi) actori, dăruirea cu
care aceştia înţeleg să ardă pe rugul reflectoarelor, transformând prin jocul
lor o palmă de scenă într-un vast câmp de luptă de-a viaţa, de-a moartea, câmp
unde suntem antrenaţi şi noi, spectatorii, cu biata noastră raniţă din dotare
care ne ţine loc de raţiune. Numai că raţiunea (dac-o ai!) doare. Şi murim cu
fiecare victimă, şi tresărim la fiecare vorbă ca sub o ploaie de gloanţe căzând
în deşert şi care ne ia în cătare inima.
Cristina
Casian este o prezenţă actoricească foarte credibilă, tinereţea sa
pliindu-se firesc întru conturarea personajului: o femeie simplă, naivă, cu
minte puţină şi care se maturizează sub şirul întrebărilor pe care i le pune (şi
le pune) scrisoarea venită „din deşert“ de la omul său care a făcut-o femeie
cândva, la un mal de mare într-o promisiune de „nu te voi minţi niciodată“,
urmată de plecarea lui în bezmetica şi noua cruciadă fără pretextul eliberării
mormântului sfânt dintr-o altă Cruciadă. Liviu
Pintileasa „se fărâmă“ fir de
nisip în deşertul terorii, se metamorfozează din om în 
simbol al vinii, al
spaimei, al neputinţei de a pricepe rostul lui în terifianta maşinărie a morţii,
în alienarea, limbajul şi, mai cu seamă, în nespusele dintre rândurile înşirate
pe-o filă de scrisoare, filă împăturită ca-ntr-un joc inocent, sub formă de
avion, barcă, aşa cum îşi trimit copiii când imaginează jocul de-a războiul.
Regia
potenţează (ori amplifică) tensiunea subiectului piesei, actorul este perceput
una cu personajul (excelentă trecerea de la o stare la alta, de la un personaj
sugerat (comandantul din lagăr, medicul, colegul-călău cu simbrie şi suflet de
fiară turbată), totul realizat prin modificarea vocii, a ritmului rostirii, a tăcerii
sfâşiate de şuieratul glonţului, prin privirea sticloasă de animal hăituit
într-o vânătoare de iad.
Scenografia reuşeşte să creeze un „aproape-departe“
prin care rătăcim cu personajele din piesă după noi, într-o încercare de a ieşi
la un liman cât să ne tragem sufletul.
Greu, din cale-afară de greu mesajul pe care
piesa îl aruncă asemenea unei „bouteille à la mer“ spre o lume care parcă nu
mai ştie de rostul cuvintelor în comunicare. Senzaţia încercată de spectatori
este nevoia de evadare dintre zidurile acelui Unteatru straniu, către infernul
nostru cotidian din şirul zilelor la fel, infern locuibil măcar.
P.S.
Din datele oferite spectatorului, nu reiese de ce naţie o fi Pedro Eiras,
autorul piesei; că, de-o fi străin, s-ar fi cuvenit menţionat pe afiş şi numele
traducătorului.
