Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Doza de ficțiune: „Uită-te la mine” de Andrei Gogu

Viața Medicală
Redacția Viața Medicală vineri, 1 aprilie 2022

Andrei Gogu spune că, înainte de a fi profesor, una dintre slujbele sale a fost cea de asistent manager al unor centre pentru copiii cu autism. El ne-a trimis o proză scurtă la rubrica „Doza de ficțiune”, un text „care subsumează dorința mea pentru acești copii: aceea de a da timpul înapoi suficient încât părinții să observe mai repede semnele” autismului.

Uită-te la mine

Totul începe cu mine, cel de 3 anișori, și cu doamna medic primar Psihiatrie pediatrică stând într-o cameră colorată pe una dintre acele mochete pe care e desenat un oraș întreg, cu clădiri, drumuri și mașini. Nu știu exact subiectul discuţiei, dar pare mulţumită de faptul că mă uit la ea. Apoi, privirea îmi fuge pe gâtul ei, pe piept, pe mâini, până când singurul lucru pe care îl mai văd este o machetă cu găuri de diverse forme. În acest timp ea îmi repetă să o privesc până când renunţă. Încep apoi să scot din machetă formele și să i le înmânez. La primele forme este cât de cât mulţumită, dar, pe măsură ce ajung la ultima, o mică urmă de scepticism îi înlocuiește zâmbetul de progres de acum jumătate de oră. Apoi, începe să-mi pună întrebări. La primele cred că îi ofer răspunsuri cât de cât satisfăcătoare, dar la cele mai multe care urmează devin din ce în ce mai tăcut, în timp ce mă legăn ușor înainte și înapoi. E puţin reconfortant pentru că de obicei nu pot sta locului. Legănatul meu nu ar fi de ajuns dacă în același timp nu mi-aș mirosi mânuţa cu urme de parfum de cuișoare. 

doza de fictiune uita-te la mine proza scurta autism

Mă ridic destul de rapid și doamna doctor mă ia ușor de mânuţă. Mâna ei miroase chiar mai puternic a cuișoare. Mă conduce spre ieșirea din cameră în timp ce flutur cealaltă mânuţă. Acolo mă așteaptă mami cu tati, care mă îmbrăţișează ușor, încercând să mimeze un zâmbet neîngrijorat. După ce doamna doctor mi-a dat drumul la mânuţă, mirosul de cuișoare a dispărut permanent, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Tati îi spune câteva cuvinte lui mami și apoi intră în cabinet cu doamna doctor, care îi înmânează un formular, deja completat și semnat de el, dintr-un teanc cu mai multe. Tati apoi își șterge semnătura, debifează toate căsuţele completate și absoarbe cu pixul toate răspunsurile scrise dinainte, gândindu-se bine înainte de fiecare umplere cu pastă a pixului. Odată ce formularul e curat de orice urmă de pix, i-l înmânează doamnei doctor, care îl pune peste o grămadă de alte formulare necompletate. Tati iese apoi din cabinet mai confuz și mai îngrijorat ca niciodată și îmi cuprinde ușor umerii în timp ce eu stau pe vârfuri. E rândul lui mami, care intră și își șterge propriul scris de pe un alt formular până să iasă și ea și să ni se alăture. Doamna doctor le spune acum că urmează să completeze un test care are rolul să depisteze anumite simptome, pentru ca apoi mama să-i spună motivul pentru care suntem aici și, la finalul discuţiei, să facă prezentările și să o întrebe dacă este persoana cu care a vorbit la telefon.

Părăsim apoi toţi trei spitalul într-o relativă grabă (știţi voi, acea grabă de „se poate să se fi întâmplat ceva grav, dar trebuie să ne menţinem calmul și un sentiment de normalitate mimată”). Ne urcăm în mașină, iar de-a lungul drumului cu spatele, tati îi repetă lui mami că nu crede că e ceva în neregulă cu mine și că așa e felul meu de a fi, nu sunt ca alţi copii. Însă argumentele lui mami sunt din ce în ce mai puternice. Până la urmă, zice ea, tati mă vede doar când vine de la serviciu și asta nu e prea mult timp. 

Tati oprește mașina și intrăm în casă. Nu trece mult și mami îi cere să mergem la spital, apoi face o criză de nervi. Ceva e în neregulă. Și arată cu degetul spre mine. Tati încearcă să o liniștească și într-adevăr reușește. Mami se calmează, apoi tati pleacă la serviciu. Dar mami nu e bine și începe să citească tot mai multe articole și studii despre autism de pe internet. Ba chiar vorbește și cu o doctoriță și stabilește o programare. Cu timpul, însă,  găsește din ce în ce mai puține articole. De multe ori vine la mine și îmi vorbește. Îmi spune lucruri și mă îndeamnă să le arăt cu degetul, dar eu pur și simplu sunt atent la altceva. De obicei deschid o carte fără poze și urmăresc șiruri nesfârșite de litere și cifre ore întregi: de la sfârșit la început, ca în cărțile japoneze. Mami ar vrea să mă uit în ochii ei, dar în același timp televizorul e pornit, ceaiul fierbe, cățelul vecinilor latră și ceasul ticăie. Vocea ei se strecoară greu printre atâtea sunete.

Mami e liniștită, apoi plânge foarte des și apoi se neliniștește din nou. De multe ori vine la mine plângând, mă ia în brațe și îmi spune să o strâng și eu. Eu nu o strâng, dar ea se oprește din plâns și se liniștește. Mai nou am o preferință pentru mâncarea de culoare albă și refuz orice altceva. La fiecare cină mami îi spune îngrijorată lui tati că ceva e în neregulă, dar el e sceptic. Se pare că nu mai mergem la acea programare.

De la o vreme îmi flutur mânuțele mai rar și merg pe vârfuri doar o parte din zi. Mami a devenit vizibil mai puțin îngrijorată, dar tot își păstrează anumite bănuieli. Acum deschide internetul mai rar și, sincer să fiu, nu cred că știe sigur ce caută. E totuși puțin derutată și pune întrebări în stânga și în dreapta. Discuțiile cu tati de la cină se pare că o liniștesc din ce în ce mai mult, mai ales că acum îmi plac mâncărurile de toate culorile. Mă bucur să o mai văd zâmbind din când în când. Se pare că sunetele din jur nu mă mai acaparează așa mult și reușesc să-i aud vocea din ce în ce mai des. Bineînțeles, mai flutur din mâini și îmi e greu să fiu atent la anumite lucruri, dar pare că totul se îndreaptă într-o direcție bună. Aș putea spune că mami chiar a devenit amuzată de fluturatul meu. Când te gândește că înainte plângea. Acum o privesc din când în când în ochi și îmi dau seama că nu se mai uită îngrijorată la mine.

De stat pe vârfuri nici nu mai e vorba fiindcă nu prea mai pot merge, dar mami și tati mă ajută mereu. Certurile dintre ei au dispărut și acum îmi vorbesc chiar mai mult, încercând să mă facă să spun propoziții, apoi cuvinte și, în cele din urmă sunete. E foarte ușor la început, dar cu timpul limba nu-mi mai recunoaște comenzile și parcă uită o grămadă de cuvinte. Cu toate acestea, lor parcă le e din ce în ce mai drag de mine. A avut dreptate tati să nu ne îngrijorăm. Totuși e ciudat cum amândoi devin din ce în ce mai mari și cum nu-mi mai dau voie în toată casa ca înainte. Am un pătuț din care ies destul de des, dar cu timpul devine din ce în ce mai greu să sar peste grilaj. Acesta se înalță la fel ca mami și tati, dar oricum, nu prea mai vreau să sar. E atât de confortabil și călduț aici. Tati îmi fură aproape în fiecare zi o jucărie și îmi golește pătuțul. Nu știu ce face cu ele la serviciu.

Deși mami obișnuia să fie foarte obosită, acum pare că e din ce în ce mai energică chiar dacă o țin trează nopțile. În cele din urmă tati a ajuns să mă țină în palma lui în timp ce dorm. Atât de mari au crescut ei doi... Îi aud făcând planuri și organizând data botezului. Trebuie să recunosc că sunt din ce în ce mai dependent de mami și nu prea mai vreau să plece de lângă mine. Țin la ea atât de mult încât a devenit necesar să fiu o parte din ea. Așa că tati mă ia cu grijă din pătuț și mă pune în brațele ei, apoi ne conduce la spital unde trecem pe lângă doctoriță. Acum am reușit s-o privesc, dar ea nu pare interesată de mine. Suntem conduși într-un salon în care stăm câteva zile până când doctorii se pregătesc să mă reunească cu mami. Chiar dacă asta îmi doresc cel mai mult, se pare că încep să plâng chiar de la prima atingere a doctorului. Mă opresc doar când sunt din nou în mami, care se pare că s-a molipsit de la mine și a început la rândul ei să plângă. Probabil de fericire pentru că sunt din nou o parte din ea.

Andrei Gogu 

Am lansat „Doza de ficţiune” 

 

Lansăm „Doza de ficțiune” - Cum puteți publica proză scurtă în Viața Medicală 

Etichete: doza de fictiune fictiune proza scurta proza contemporana romana Andrei Gogu copiii cu autism autism

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.