A
ajuns şi Radioul din România la vârsta de aur. Nimic nu-i este străin: nici înţelepciune,
nici valoarea culturală, nici respectul pentru publicul ascultător (auditorul
acela cu urechea mereu de veghe la toate câte prin cuvânt îşi află tălmăcire),
nici verticalitate morală, nici grijă pentru promovarea şi păstrarea tezaurului
de gândire, simţire, cânt, artă, ştiinţă, nici deschidere pentru nou când tehnica
modernă abia de ne îngăduie să ne racordăm suflul la uluitoarea ei evoluţie.
S-au
împlinit, la 1 noiembrie 2013, 85 de ani de la prima emisiune radiofonică românească
sub cerul României şi parcă auzim de dincolo de dispariţia (evoluţia) materiei:
Unde sunt zăpezile de altădată? Unde s-a mutat Vasile Voiculescu, doctorul cel
fără de arginţi, poetul care va fi „învăţat eternitatea cu hohote să plângă“
(de nu-l va fi-ntâlnit prin Câmpiile Elizee pe marele Will care-i bântuie
sonetele închipuite), cel care ne-a lăsat cu glas de ne-moarte una din cele mai
de preţ emisiuni culturale radiofonice! Dar voi, umbre înalte sculptate în cuvânt,
voi, mari actori ai teatrului românesc, voi aţi rămas cu noi spre a ne repeta
iar şi iar, de la acea primă transmisie radiofonică a unei piese de teatru (8
februarie 1929) că nu degeaba i s-a fost lăsat omului cuvântul şi că prin el,
el – omul, sâmbure de lumină şi adevăr chiar poate deveni!
Nu
ne-am propus să prezentăm toată gama de emisiuni cu care radioul ne-a obişnuit.
Voi aminti doar de Teatru la microfon devenit
în anii din urmă Teatrul naţional
radiofonic şi, fapt cu totul remarcabil, de audiţiile de luni de la Ramada
Majestic – un fel de replică modernă a saloanelor de altădată patronate de câte
o coniţă cu aere de bas bleu din
lumea făcătorilor de nimic. De data aceasta însă, la salonul de luni, sunt
prezentate de peste opt ani piese de teatru nou înregistrate, comentate apoi de
publicul obişnuit de aici – scriitori, oameni de teatru, profesori, medici,
cititori împătimiţi, oameni care n-au trecut pe lângă cuvântul scris sau rostit
cu ochii surzi şi urechile oarbe.
Pentru
a marca împlinirea a 85 de ani de teatru radiofonic, la posturile Radio România
Cultural (şi, în avanpremieră, la Ramada Majestic) au fost programate, ca într-o
sfântă treime a cuvântului, primele trei piese care au fost transmise pe calea
undelor în 1928: Ce ştie satul (de I.
Vasilescu-Valjan), Duminica luminată (de
Mihail Săulescu) şi Cerere în căsătorie (de
A. P. Cehov).
De
data aceasta, interpretarea a aparţinut unor actori din vremea noastră, regia,
unor mereu tineri regizori, iar receptarea ne-a revenit nouă. Comentariile,
entuziaste în general, au scos în evidenţă talentul interpretativ al actorilor
(aleşi din diferite zone ale spaţiului naţional, cum naţional se revendică a fi şi teatrul
radiofonic de astăzi) şi, deopotrivă (in)consistenţa textelor alese cât să
corespundă gustului de atunci al unui public obişnuit să-şi culeagă informaţiile
din ce ştie satul şi din ce mai
pretinde credinţa între sperare şi disperare, între faptă pe pământ şi răsplată
(unde-o fi aceasta!), cu o posibilă trişare la jocul de-a moartea… Tot din joc
face parte şi cererea în căsătorie
dar, spre deosebire de primele două piese naţionale, aceasta se înscrie sub
zodia genialului doctor Anton Pavlovici Cehov, la „cabinetul“ căruia îşi află tămăduire
toţi căutătorii de înţelesuri de pe planeta pământ.
Dar
dacă tot comentăm (aici suntem imbatabili la scară naţională), parcă n-ar fi
stricat să fie date fragmente interpretative din anul acela de-nceput, îmbinate
(continuate) cu interpretarea modernă, familiară publicului de secol 21. Ni
s-ar fi mai ostoit şi dorul de copilărie (de a teatrului radiofonic, desigur), şi
setea de a reasculta acele voci dragi
stinse demult, şi foamea de credinţă în puterea cuvântului rostit ca pentru
închinare.
Şi
totuşi, da! Teatrul naţional radiofonic rămâne măsură înaltă de valoare între
celelalte valori pe care Radio România le promovează în respectul permanent
pentru marele public care este întreg neamul românesc.
De-ar
fi măcar spre a ne învăţa cum să rostim inteligibil şi ce-i de ne-nţeles. De-ar
fi măcar spre-a ne-nvăţa cum să tăcem, lăsând cuvântul să devină chip, idee,
umbră, lumină. De-ar fi măcar (o, cât de bine-ar fi!) să nu îngăduim uitării să
şteargă din memoria niciodată pieritoare numele slujitorilor cuvântului –
stelele noastre pământeşti care vor fi luat peste timp veşminte de pământ.
P.S. N-am însoţit
textul de ilustraţii foto (nu) doar pentru că teatrul radiofonic ne îngăduie
fiecăruia să creăm după sufletul şi gândul nostru chipuri de oameni din chiar
miezul cuvântului.
