Dacă nu m-ar fi invitat gracieusement Charles Leirens, probabil că nu aş fi avut ocazia să-mi
revăd câţiva prieteni vechi, de care mă legau amintiri din tinereţea îndepărtată,
şi să descopăr figurile unor personalităţi artistice cunoscute doar prin opera
lor. Gérard Philipe, unul dintre aceştia, e neschimbat, cu acelaşi surâs espiègle din „Fanfan la Tulipe“, film pe
care îl văzusem la cinematograful „Patria“ prin anii ’50, purtând pardesiul
elegant, cu gulerul ridicat după moda vremii… În ’57, avea deja în palmares „Le
rouge et le noir“, unde era Julien Sorel, iar Danielle Darrieux – ah, suava
Darrieux! – interpreta pe Mme de Rénal.
Danielle lipseşte, din păcate, ca şi Matilde de la Mole alias Antonella Lualdi,
prima femeie de rangul ei, care, după cum afirmă Stendhal, şi-a permis să
încalce regulile epocii şi a trimis, ea cea dintâi, o scrisoare unui bărbat şi
încă unuia de rang inferior (lui Julien), pentru că o mistuia dragostea.
Cocteau, deja înconjurat de admiratori, nu semănă deloc cu portretul pe care
i-l făcuse Modigliani; dar de ce lipsesc Jean Marais, prietenul de o viaţă, în
apartamentul căruia, garnisit cu desene, sculpturi, acuarele semnate de ei doi,
de pe Boulevard de Sebastopol, am
stat câteva zile într-o vacanţă, Coco Chanel ori Edith Piaf, pentru care
scrisese piesa de mare succes „Le Bel Indifférent“? Aveam o ediţie recentă a
romanului său „Les enfants terribles“, pe care mi-aş fi dorit un autograf, dar
intenţia nu s-a concretizat, fireşte… Iar atenţia mi-a fost atrasă de alte celebrităţi, precum: Nicolas
Nabokov, compozitor american şi muzicolog de origină rusă, Colette, autoarea
lui „Chéri“, în vogă în anii ’20–’30, romanele ei umplând până la refuz
bibliotecile părinţilor noştri, Annette Kolb, nemţoaica pacifistă, prolificul
compozitor elveţian Arthur Honnegger, Gide, Malraux, Moriac, Jean Paulhan… Dar,
poate, figura cea mai surprinzătoare pentru mine, prin inedit, a fost aceea a
lui Eugène Ionesco, primul nemuritor francez de origină română: surâzând, cu
privirea optimist îndreptată spre lumină şi eterna sa ţigară între degete…
Charles
Leirens (1888–1962) este fotograful renumit şi cultivat căruia îi datorez –
dar şi publicul îi datorează – şansa de a putea admira portrete de artişti,
vreo şaizeci în total, din splendidul album oferit publicului românesc cu
ocazia unei expoziţii organizate de Muzeul Naţional al României, la propunerea
Delegaţiei Valonia-Bruxelles la Bucureşti şi a Muzeului Fotografiei din
Charleroi (27 septembrie – 2 decembrie 2012), intitulată „Inteligenţa privirii, portrete de artişti, 1933–1960“.
