Întâmplarea a făcut ca vineri, 17 iunie, să mă aflu la
vernisajul expoziției de fotografie și grafică a fascinantei Uca Marinescu,
de la galeriile de artă „Uzinexport“ din Capitală. La intrare, un afiș
alb-albastru ne vestea cum că am fi Dincolo de poli, dar
pășind în sala în care tronau imaginile surprinse de ochiul magic al aparatului
fotografic comandat la rândul său de cea care a învățat prea bine cum să vadă,
a năvălit spre ochii noștri o lume de ghețuri cu munți și întinderi de iarbă de
sidef, ca ape zăvorâte sub platoșa eternelor absențe.
Dar, tot pe-acolo, o lume cu legile ei neschimbate de mii și
milioane de ani, care a învățat să accepte apariția efemeră (dar și terifiantă,
cel mai adesea) a unor făpturi bipede, neadaptate la rigorile gerurilor
extreme, hotărâte să atingă punctul acela în jurul căruia planeta albastră își
rostuiește rotirea și să înfigă acolo o bucată de pânză de mătase căreia îi
spun drapel, cel mai sfânt simbol. Exploratoarea Uca Marinescu este o trestie
nu doar gânditoare (deși îi sunt atât de înalte și frumoase gândurile), ci și
împlinitoare de fapte, cam cât să mute munții de inerție ai lumii pentru care
Pământul se sfârșește în răzorul de lângă tarlaua vecinului.
În fața unui public
fascinat de povestea depănată de autoarea expoziției (nu a fost vorba de
respectarea tipicului unui vernisaj de artă în care cineva spune de ce am venit
acolo, altcineva ne explică ce trebuie să vedem, un altul – critic de artă – ne
sugerează că albul nu-i chiar de tot alb, iar frigul e cam albastru), am pornit
în călătorie.
Profesoara Uca Marinescu, exploratoarea celebră de astăzi, a
început prin a ne învălui în magia cuvântului. Ne-a dus la Polul Nord, la Polul
Sud pe urmele navei Belgica a lui Emil Racoviță, cu trecere prin insula
Cobălcescu, la polul magnetic al Pământului, la polul frigului în Iacuția (nu
erau decât –71°C; a doua zi era mai călduț, doar –60°C), ne-a făcut cunoștință
cu oamenii de prin acele ținuturi, cu obiceiurile lor. Ne-a vorbit despre
oamenii care i-au fost tovarăși de drum, numindu-i pe fiecare, de parcă ar fi
vrut să nu cumva să le uităm chiar noi numele.
Cât timp să fi trecut de la începutul poveștii, nu mai știam.
Urmăream cu toții pregătirile de călătorie și ne trezeam deodată ca făcând
parte din grupul de exploratori de toate națiile, înfășurați cu toții în fâșia
de mătase roș-galben-albastră în care, dintr-o fotografie, ne zâmbea un chip
frumos pe care luminau două stele: ochii Ucăi Marinescu, marea exploratoare
româncă, ființa fragilă pentru care nimic nu este imposibil.
O participantă la „expediția-vernisaj“ de la Uzinexport a
îndrăznit să rupă vraja povestirii cu o întrebare: „Ați fost și dincolo de
poli, doamnă Uca Marinescu?“. Cu o căldură imensă în surâs, exploratoarea a
răspuns: „Bineînțeles, m-am întors acasă!“.
