Romanul Traversări semnat de dr. Antoaneta Pop Giuvara îi permite cititorului să cunoască şi să
participe, alături de autoare, la derularea unei vieţi deloc uşoare şi pline de
neprevăzut. În urmă cu o jumătate de veac, doctoriţa Teodora Teodorescu debuta
profesional într-un sat uitat de lume, bântuit de sărăcie şi boală. În centrul
aşezării, intrarea de la „Bufet“, cu scările ei tocite şi uşa vopsită
verde-praz, era singura care colora universul mohorât în care nici măcar lătratul
anemic al câinilor nu reuşea să dinamizeze atmosfera. Descurajată, doctoriţa îşi
reproşa, de multe ori, faptul că se lăsase convinsă de tatăl ei să aleagă
această profesie, sursă a multor surprize neplăcute şi ale cărei satisfacţii se
pierd printre greutăţile întâmpinate. Trăia cu teama că nu va rezista, că va
trebui să dezerteze. Motive erau suficiente: birocraţia obositoare, aroganţa şefilor,
discriminările felurite, slaba dotare a dispensarului. În lipsă de resurse şi
sprijin, medicul conta doar pe proverbialul stetoscop, priceperea şi imaginaţia
sa.
Totuşi, tânăra nu a abandonat. Privind înapoi
asupra primelor momente ale carierei sale, îşi aminteşte acum cu umor scene
marcante. Primul ei pacient a fost un bărbat foarte înalt şi foarte gras. A deschis
uşa cabinetului şi a întrebat nervos: „Domnul doctor unde-i?“. „Ai răbdare, că
vine“ a fost singura replică la care s-a gândit doctoriţa pe loc. Omul s-a îndreptat
spre uşă bombănind, dar apoi, privind lung la cea care-i dăduse răspunsul, a
realizat confuzia şi a izbucnit într-un râs nestăpânit.
De-a lungul timpului, după încheierea
programului de la dispensar, indiferent de vreme, medicul pornea, cu caleaşca
sau pe jos, să străbată satul din Bărăgan. Bătea la uşa bolnavilor care nu se
puteau deplasa la cabinet şi vizita pacienţii nou-născuţi. Pretexte perfecte
pentru un investigator social de a cunoaşte în profunzime comunitatea, întâlnind
scene de viaţă nebănuite. Păstrează încă vie în memorie o urgenţă de pediatrie.
Într-o cameră îngustă, neaerisită, vecinele aprinseseră deja lumânarea pentru
copilul pe care îl credeau pe moarte. Băiatul fusese lăsat în grija fratelui,
care nu avea mai mult de 8 ani. Mama plecase de două zile la vie, pentru că i
se îmbolnăvise… vaca. „S-a îmbolnăvit vaca tocmai acum când trebuia să fete. Bărbatu-meu
nu se pricepe. Însemna să cumpărăm altă vacă. În sfârşit, copil se mai poate
face“, şi-a încheiat femeia mărturisirea ulterioară, izbucnind în plâns. Numai
intervenţia doctoriţei şi internarea copilului în spital au salvat copilul
femeii inconştiente.
Dacă
are inspiraţia să consemneze evenimentele pe care le întâmpină, medicul, în
special cel de familie, va reuşi să construiască un depozit factual de excepţie.
Doctoriţa Teodorescu a fost inspirată. A inventariat durerile şi suferinţele
unei comunităţi rurale nevoiaşe, dar şi fapte cotidiene, comune. A ajutat
oamenii din comunitate, a participat la viaţa lor de familie, a dăruit sfaturi
la nevoie. După cum notează chiar romanciera: „În majoritatea povestirilor,
pacienţii mi-au fost colaboratori permanenţi. De la ei aflam… viitoarele
istorii. Mă tentează să afirm că traduc în scris vorbele şi gândurile oamenilor
întâlniţi ca medic. Unele vorbe chiar par desprinse din locuri tainice,
relevate de durere“.
Gândindu-mă
la procesul descris de autoare, nu pot să nu-mi amintesc de o povestire semnată
de Marguerite Yourcenar: „Izbăvirea lui Wang-Fo”, inspirată de un apolog taoist
din China veche. Este vorba de legenda unui obscur contemporan al lui
Rembrandt, pierdut şi salvat înăuntrul propriei sale opere. Împăratul chinez îl
condamnase pe marele pictor să-şi termine un mare tablou început în tinereţe,
după care ar fi urmat să fie orbit şi să-i fie amputate braţele. Printr-o
minune pe care nu o poate săvârşi decât arta, pictorul a fost, până la urmă, îmbrăţişat
de peisajul pictat şi răpit spre veşnicie.
