Suntem obişnuiţi ca muzica cultă să ne fie dăruită în mari săli de concerte,
dar din când în când avem ocazia să o savurăm ca la începuturi, în locaşuri de
cult, unde spiritul care le învăluie permanent face ca armonia sunetelor să ne
pătrundă adânc în suflete şi să întregească atmosfera pe care muzica singură o
creează pentru noi.
O coincidenţă fericită a făcut de curând ca două asemenea concerte clasice
să fie găzduite de biserici bucureştene, în organizarea institutelor culturale.
Catedrala catolică „Sf. Iosif“ a devenit neîncăpătoare atunci când, pentru
lansarea celei de-a şaptea ediţii a Festivalului „Chei“ al Universităţii Naţionale
de Muzică din Bucureşti, cu sprijinul Institutului Italian de Cultură, şi-a
deschis porţile pentru muzica barocă a lui Antonio Vivaldi şi Baldassare
Galuppi, interpretată de Orchestra de Barockeri şi Corul de Master ale UNMB. Au
fost şi invitaţi din Italia: dirijorul Giulio Prandi (Ghislieri Choir &
Consort), concertmaestrul Alberto Stevanin şi primul violoncelist Alberto Guerrero. Printre coloane, arcade, vitralii şi imagini de sfinţi, acordurile
instrumentelor şi ale corului ne-au purtat în Veneţia secolului XVIII, cu
lucrări care fac ca şi auditoriul contemporan să se apropie puţin de cer.
Câteva zile mai târziu, în acelaşi cartier, a poposit la Biserica
Evanghelică flautistul Matei Ioachimescu, unde a realizat alături de Sándor
Antal (violă) şi de Tina Žerdin (harpă - Slovenia) un turneu naţional intitulat
„Culorile sunetelor“, susţinut, printre alte organizaţii, şi de Institutul
Balassi şi Forumul Cultural Austriac. Deşi stabilit la Viena, solistul revine
adesea în ţară spre a delecta publicul cu formule instrumentale inedite, cum a
fost şi cea de anul acesta, dar şi cu un repertoriu deosebit. Astfel, muzica
lui Johann Sebastian Bach a stat alături de cea semnată de Claude Debussy,
Astor Piazzolla sau Béla Bartók, într-o deplină armonie spre ilustrarea ideii
de culoare pe care sunetele ne-o pot oferi, întregită de atmosfera sobră şi uşor
solemnă a bisericii.
Cu muzica în minte şi în suflet, nu trebuie să uităm că există din păcate şi
biserici mai puţin fericite, în care de prea multă vreme nu mai răsună nici
măcar murmur de rugăciune, cu atât mai puţin acorduri armonioase de instrumente
măiestre. Este mesajul pe care ni l-a transmis la început de Cireşar acelaşi
Institut maghiar Balassi, prin eseul fotografic Malkotsch semnat de artistul
Francisc Vaida. Imaginile alese au fost realizate în satul tulcean Malcoci,
întemeiat de o comunitate de germani la jumătatea secolului al XIX-lea, şi
părăsit apoi în două valuri: în 1940 şi după 1990.
În perioada de înflorire, comunitatea a ridicat o biserică evanghelică, dar
şi una catolică, aceasta din urmă atrăgând atenţia artistului de astăzi prin
starea avansată de degradare şi abandon în care se află, laolaltă cu cimitirul
din apropiere. Felul în care uitarea se aşterne asupra unui loc şi a unor vieţi
care au avut cândva însemnătatea lor a fost ceea ce l-a impresionat pe Vaida,determinându-l ca măcar prin intermediul fotografiei să oprească efectele
devastatoare ale trecerii timpului. Prin suprapunerea realităţii prezente peste
reproduceri de vechi manuscrise reuşim totuşi să mai întrezărim dintre ruine şi
ceva din frumuseţea şi spiritul divin care stăpâneau la început acele locuri.
Cu toate acestea, sentimentul dominant care transpare atât din imaginile dedicate
bisericii, cât şi din cele ale vechiului cimitir năpădit de spini şi buruieni,
este cel al unei tristeţi adânci, resemnate în faţa sorţii potrivnice care
încet-încet va face să dispară orice urmă de existenţă a unei comunităţi.