„Este de trebuinţă ca
meşteru anthydrofobŭ sě arate methodulŭ sěu d’a vindeca bóla“
Ghenarie
1860 fusese o lună geroasă. De la Crăciun, nu mai căzuse niciun fulg, nămeţii
erau la locul lor, lăsând să treacă prin mijlocul drumului din faţa caselor o
potecă lată de-abia un cot. Cărări înguste în zăpadă erau tăiate şi în ogrăzi,
între casă, grajd şi coşar: animalele cereau a fi adăpate şi hrănite. Dacă n-ar
fi fost lătrăturile la lună plină, din nopţile cu stele de să le-apuci cu mâna,
ori ziua behăitul oilor, satul ar fi părut un urs polar în hibernare. Doar
duminica ce mai ieşeau credincioşii din case, să fie tămâiaţi în timpul
cântării „Aliluia“ şi să se închine la biserica Greceanului. Casa Domnului
fusese aredicată pe temelia vechii
mânăstiri Babele de pe malul Neajlovului – schit al lui Vlad Voievod Călugărul.
Aşezarea monahală era cunoscută în secolul al XIV-lea, ca loc de popas al
pelerinilor din vestul Europei către Ţara Sfântă.
Şi
totuşi, într-unul din cătunele satului acesta încremenit, avu loc un eveniment.
Trecând peste râul bocnă, din nepătrunşii codrii ai Vlăsiei, îşi făcu apariţia,
în crucea nopţii, un lup. Un lup singuratic, neurmat de haită. Iar ceea ce avea
să se petreacă îi scoase în curţi şi pe uliţă, de sub ţoale şi cojoace, pe
oamenii locului şi, mai apoi, agită câteva instituţii plăpânde ale abia
înfiripatelor Principate Unite. În documente de arhivă se relatează întâmplarea
şi deznodământul ei. Regăsim semnăturile: administratorului de Neajlov
(echivalentul prefectului), ministrului de interne, Ion Ghica (Ministeriulŭ din
„Întru“), şi nu în ultimul rând, ca interes în cestiune, cele ale unor
membri ai „Consiliului Medicalu“, între
care Davila, Protici, Gr. Athanasovici, Polizu.
Voi
reproduce pentru a recrea atmosfera vremii originalul câtorva documente1
cu privire la acest cas, folosind
topica, ortografia şi stilul limbii oficiale, precum şi un set de litere
apropiat de cel în uz cu peste 150 de ani în urmă. Amintesc, de asemenea, că
până în 1860, se scria cu litere chirilice, grafia latină fiind introdusă în
cadrul reformelor iniţiate de Domnul Alexandru Ioan Cuza. Un timp, s-a scris
utilizându-se un „alfabet de tranziţie“, inclusiv în acte oficiale. Dar chiar
în cadrul acestuia se pot observa – având în vedere această trecere –
inconsecvenţe de scriere în acelaşi text ori în schimbul de „adrese“ de la un
amploiat la altul, în funcţie de instrucţia şcolară şi de vârsta uricarului.
Cred că citiorul nu va avea dificultăţi spre a înţelege pricina. Ba chiar, dacă
nu supralicitez, limbajul folosit îl va delecta, amuzându-l.
Primind
o „sesizare“ – am spune astăzi – din partea subordonatului său, prefectul
judeţului Vlaşca, ministrul de interne consideră că speţa îl depăşeşte, fiind
una mai degrabă de interes medical şi decide să trimită către inspectorul
general al Serviciului Sanitar copia raportului sosit din teritoriu, însoţind-o
de următoarea adresă:
În
continuare, in extenso, expunerea
integrală a casului, cu nu puţine
ambiguităţi:
Aşadar,
un lupŭ turbatŭ se furişează într-un
cătun din Vlaşca, intră în coşarul din ograda unui gospodar şi se repede să înşface
un grăsunŭ. Trezită de ţipătul
purcelului atacat şi, poate, şi al celorlalte animale din grajd, mai sprintenă
decât bărbatul său, femeia, curajoasă, încearcă să-şi salveze grăsunulŭ. Lupul abandonează prada
fragedă şi – schimbându-şi opţiunea – năvăleşte
asupra gospodinei, muşcând-o de mână şi de şed,ut.
Alertaţi, vecinii reuşesc să omoare fiara. Rezultă – nu foarte clar – că, în
urma luptei cu lupul, rămân cinci locuitori răniţi şi mai multe vite ce turbaseră. În acel moment intră în scenă vindecătorul empiric, un anume Marin
Vărzaru Catana, care se pricepe a curarisi asemenea bólă şi pe loc îi întremează!
Numai că binefăcătorul, pentru deranjul ce i s-a făcut, dar promiţând asistenţă
şi altădată, cere o recompensă din partea statului, pentru a lui mângâiere. Pe acest subiect, Administratorul devine
foarte insistent, simţindu-se obligat faţă de cel ce se arată a fi însănătoşit pe turbaţi.
„Minunea“
înfăptuită de pretinsul vindecător – care intervine în absenţa oricărui cadru
sanitar sau medical din zonă – are loc cu două decenii înainte ca Louis Pasteur
să fi început cercetările sale asupra turbării şi 25 de ani până la aplicarea
unui ser antirabic asupra copilului Joseph Meister, muşcat de un câine bănuit a
fi turbat. Vindecarea micului cioban alsacian de 9 ani (1885) va diviza
ulterior lumea ştiinţifică în susţinători şi adversari ai marelui Pasteur. Dar
aceasta este o altă (captivantă) poveste a istoriei ştiinţei, în particular a
iatroistoriei. Ţăranul vlăscean de la 1850 are
cunosciinţă d’a vindeca asemena bólă!, dar şi martori dispuşi să afirme că
a şi reuşit. (Ăsta, da, protrocronism „ştiinţific“ naţional!). Deşi nu se
cunoştea încă agentul patogen, prin invitaţia adresată inspectorului sanitar de
a chibsui mijlocul propagării bolii, ministrul sugera, pe de o parte, că ar
trebui aflat în ce condiţii s-a îmbolnăvit animalul sălbatic, iar pe de alta,
cerea investigarea riscului ca animale domestice muşcate de lup să transmită,
la rându-le, boala.
În
istoria milenară a rabiei se menţionează că Aulus Cornelius Celsus (25 î.Hr. –
50 d.Hr.) observase transmisibilitatea acestei zoonoze la om prin muşcătura
animalului turbat şi recomandase extragerea sângelui din plagă cu ventuza şi
folosirea unor corozive energice. Până la seroprofilaxie şi vaccinare – drum
îndelungat – se încercau în disperare de cauză tratamente locale: spălarea
plăgii cu săpun şi chiar arderea cu fierul roşu (în Evul Mediu, cu vătraie
încinse în foc). Hubert era sfântul din Liège care proteja împotriva turbării.
Acum se ştie că virusul rabic e sensibil la varii dezinfectante, de la
detergenţi cationici până la alcool şi tinctură de iod2. Plaga nu trebuie să
fie suturată, iar rapiditatea intervenţiei este esenţială. Vulpea îl
„păcăleşte“ nu numai pe urs, ci – în acest caz – se află „înaintea“ lupului în
ceea ce priveşte răspândirea turbării din rezervorul silvatic, către animalele
domestice. Dacă este în vigoare informaţia care circulă în spaţiul virtual,
România deţine primul loc în ceea ce priveşte numărul de animale turbate (ECDC).
Fireşte, nu avem date privind incidenţa rabiei la 1860, pentru că acestea nu se
colectau; dar, peste aproape o sută cincizeci de ani (2008), când vaccinarea
antirabică a animalelor era obligatorie, „în timp ce în 25 de state europene
rabia, la câinii domestici, aproape că este eradicată, ţara noastră iese în
evidenţă cumulând 46 de infecţii cu virusul rabic la câinii domestici, dintr-un
total de 61 de animale bolnave“3.
Consiliul
Medical – o variantă (neoficială) la denumirea de Consiliu Sanitar – se întruneşte,
studiază cazul şi printr-un „Jurnalu“ – gen de proces-verbal din zilele noastre
– se pronunţă:
Schimbul de adrese nu conteneşte nici după
lămuritorul „Jurnalŭ“ al Consiliului Medicalŭ, mai sus reprodus. Un E.
Angelescu semnează pentru ministrul de interne, la 7 aprilie 1860, o... punere
la punct a inspectorului general al serviciului sanitar: lupulŭ ce a muşcat mai
mulţi locuitori şi vite a fost turbatŭ, iar Marin Vărzaru Catană a tămăduit
ómeni şi vite de turbare (s.n.) şi nu
de muşcătura lupului. Spre ştiinţă!
„Tudora soţiea lui
Nedelcu Slobod,eanu vindică Buba Neagră“
Antraxul
este o altă boală pentru tratamentul căreia vindecători empirici se înghesuie
a-şi oferi seviciile – desigur, aceştia făcând-o nu chiar din raţiuni
umanitare, ci negociind o recompensă –, iar schimbul de adrese între diferitele
componente ale Ministerului „din Întru“ al Principatelor Unite şi îndeosebi al
Consiliului Sanitar Superior, în fruntea căruia se afla cea mai proeminentă
figură medicală a momentului, C. Davila, devine o activitate
intens cronofagă.
Ministrul cere răspunsuri detaliate pentru a-i satisface pe diverşii petenţi,
iar membrii înaltului Consiliu trebuie să se abată de la numeroasele probleme
de organizare sanitară pentru a sta în seànţe,
a dezbate şi a tempera, prin răspunsuri motivate cu argumente, zelul
aşa-zişilor vindecători.
Cunoscută
de milenii, etiologia acestei antropozoonoze (antrax) a fost lămurită în 1876
de R. Koch, care descrie şi izolează bacilul cărbunos. Abia între 1895 şi 1906,
în urma lucrărilor lui Pasteur a fost introdus în terapeutică un ser
anticărbunos2. E aproape cert că empiricii – majoritatea semianalfabeţi
– nu identificau decât – în cel mai bun caz – forma cutanată a bolii iar
frecventele erori de diagnostic (înţepături de insecte, furuncule şi abcese
intens dureroase şi „maltratate“, flictene stafilococice ş.a.) pretau la
confuzii, explicând pretenţia de a fi vindecat „boala dalacului“. Variaţiile de
scriere în perioada ortografiei de tranziţie nu sunt inadvertenţe ale subsemnatului
– aşa scriau/redactau petiţii funcţionarii jumătăţii de secol XIX (adesea
cererile/pricinile diferiţilor cetăţeni fiindu-le „povestite“) – şi nu am
crezut necesar a „corecta“ documentele respective.
Niţu
Logofătu, sigur pe sine că are harul vindecării dalacului, exercită un penibil
şantaj: poziţiunea sa materială nu-i
mai permite „pe conta lui“ să se mai deplaseze la bolnavi. În consecinţă, cere
a-i fi plătită deplasarea, altminteri
nu va mai putea continua serviciul (exercitat, fireşte ilicit). Reprezentantul
serviciului sanitar din Mehedinţi dezvăluie impostura vindecătorului, arătând
că ceea ce el trata – cu nitrat de argint şi ţipirig (în cazul de faţă, o
plantă erbacee care creşte sălbatică în zone umede) – ar fi putut fi „numai
nisce abcesse s’au (sic) furuncule“.
Suprefectul
de Ialomiţa cere confirmare din partea autorităţii sanitare dacă poate să-i dea
locuitorului Radu Păunu din Alexeni pe fiecare anŭ câte ŭă chilă de meiŭ din
magazia de reservă sau să fie scutit de contribuţia personală pentru că acesta
e cunoscut având un bun methodŭ assupra tămăduirii bubelariei numită şi dalacŭ4.
În
sfârşit, dar fără să fi epuizat numărul impresionant al documentelor de arhivă
pe tema „Bubelariei“ din perioada următoare anilor Unirii Principatelor, se
află că Tudoriţa lui Slobozeanu are un tratament infailibil al „Bubei oilor“.
Un important funcţionar al Districtului Ialomiţei pleacă pe teren în
documentare şi „intervievând-o“ pe Tudoriţa îşi notează varietatea procedurilor
imaginate de aceasta pentru a vindeca boala. Căci, spune Tudoriţa, „soţiea lui
Nedelcu Slobod,eanu“: „cei ce nu au urmatŭ curele până’n finitŭ au muritŭ, iar
cei care i-au urmatŭ
cura, s-au lecuitŭ.“(...) „Felurimea tratamentului a Bubei
oişiţ sau alŭ Dalacŭ mi-a arătat a fi celle următoare – scrie în raportul său
către Dl Inspector General alŭ Serv. Sanitarŭ slujbaşul districtului: aplicarea
unei cataplasme cu Bod,ie, ouă şi smântână la înveninarea rănei dalacului;
punerea unui pui de găină pe d’asupra rănii, în urma răd,ături cu briciul;
tăeturi, luarea de sânge dela mână şi arderea rănei până la rădăcină cu
pucioasă, mai având şi nişte alifii pe care n’a voitu a mi le declara.“
Tudoriţa n-ar percepe „onorarii“. Căci este mama Pomojnicului alu Onor.
Prefecturii locale, iar iscăliturile confirmând succesele ei aparţin dlui
Procurorŭ şi a altorŭ mai mulţi amploiaţi de la Onor. Prefectura şi Tribunalŭ,
carii toţi întrunŭ glasŭ, mărturisesc că numita femee a alergatŭ a da ajutorŭ
pătimaşilor [bolnavilor], făr’ ca să pretindă plată!
Dacă
întâmplările cu lupi „turbaţi“ se iveau iarna, arhivele dezvăluie că dalacul,
epilepsia, tulburările mintale, dificultăţile la naştere ale femeilor ş.a.
constituiau o patologie care atrăgea pe vindecătorii empirici în toate
anotimpurile. Pe aceşti „vindecători“ nu-i putem considera şi escroci, pentru
că nici medicina timpului nu oferea, în cazul enumeratelor boli, soluţii
terapeutice viabile. Făceau şi ei – fie şi pentru o recompensă modică (o chilă
de meiŭ) – ceea ce credeau că ar putea fi în beneficiul „pătimaşului“.
aAbia în 1922, Direcţia Generală a Serviciului
Sanitar a trecut de sub controlul Ministerului de Interne sub cel al
Ministerului Muncii şi al Ocrotirilor Sociale, ulterior adoptând denumirea
Ministerul Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale, cf. Monitorului Oficial
nr. 16/25 apr. 1922
bÎntre 11 octombrie 1859 şi 28 mai 1860, a
funcţionat un guvern condus – în calitate de Preşedinte al Consiliului de
Miniştri – de Ion Ghica. El a deţinut şi portofoliul Internelor. Ministru de
externe era Vasile Alecsandri, următoarele portofolii fiind atribuite
miniştrilor C. Steriade (Finanţe), Gh. Creţeanu (Justiţie), Al. C. Golescu
(Culte), ad. int. col. Ion Cornescu (până în noiembrie 1859), apoi, col. Ioan
Em. Florescu (până la depunerea mandatului de către Guvern) şi Ioan Bălăceanu,
ca ministru al Controlului – un minister care avea atribuţiile Curţii de
Conturi. E puţin probabil ca Ion Ghica (1816–1897) însuşi să fi scris manu propria repectiva adresă. E posibil
ca el doar să fi semnat ceea ce un conţopist al Ministerului i-a înmânat. Altminteri,
nu s-ar explica greşelile de ortografie pe care un fost preşedinte al Academiei
Române, economist, matematician, scriitor, diplomat, autor al celebrelor scrisori către V. Alecsandri le-ar fi
putut comite.