Psihotraumatologia
a fost o ramură a psihiatriei şi psihologiei puţin cunoscută în ţara noastră înainte
de primul deceniu al mileniului. Introducerea în acest domeniu a fost făcută de
„Tratatul de Psihotraumatologie“, avându-i ca autori pe Gottfried Fischer şi
Peter Riedesser, publicat în traducere de Editura Trei, în 2001. O altă sursă
de informaţie pentru profesionişti a fost oferită de rubrica de specialitate
care de-a lungul a mai mulţi ani a făcut parte din sumarul publicaţiei „Viaţa medicală“ şi de cartea intitulată
„Personologie marginală şi Psihotraumatologie“, apărută în 2006. În perioada
6–9 octombrie a.c. a avut loc Congresul Naţional de Psihotraumatologie (CNPT 2011), cu tema: „Dincolo de traumă: resurse şi oportunităţi“.
Acesta
s-a axat pe trei mari direcţii de
dezbateri şi prezentări: clinică –
acoperirea aspectelor clinice şi medicale ale traumei; organizaţională – acoperirea aspectelor legate de trauma umană în
viaţa profesională şi de organizaţii, din perspectiva abordării traumei; socială – acoperirea unor aspecte ale
traumei umane la nivelul comunităţilor şi a întregii societăţi.
În
prima zi a avut loc o serie de seminarii şi workshop-uri dedicate îndeosebi
studenţilor şi viitorilor specialişti şi tuturor celor care nu au, în
activitatea lor profesională, contact direct cu trauma psihică, dar care doresc
să îşi dezvolte cunoştinţele şi abilităţile în această direcţie. Subiectele
abordate primordial s-au axat pe trauma şi suferinţa umană, în sens general şi
introductiv.
Primele
părţi ale următoarelor zile au fost dedicate activităţilor plenarei
congresului. Timp de opt ore, aproximativ 30 de experţi, psihotraumatologi sau
alţi specialişti au prezentat şi supus atenţiei participanţilor rezultate,
informaţii, reuşite şi obstacole ale activităţii lor în lucru cu trauma psihică.
Întreaga structură a plenarei CNPT 2011 a urmărit îndeaproape acelaşi mesaj al
interdisciplinarităţii şi nevoii constante de interacţiune dinspre specialişti în
diferite ştiinţe, într-un efort comun de diminuare a suferinţei umane.
După-amiezile
au fost dedicate workshop-urilor. CNPT 2011 a oferit participanţilor săi
aproximativ 15 astfel de activităţi, dintre care aceştia le-au ales pe cele
care corespund cel mai bine nevoilor lor profesionale. De la workshop-uri susţinute
de specialişti în psihoterapie şi psihologie clinică la sesiuni de întrebări şi
răspunsuri oferite de nume cunoscute ale consilierii organizaţionale,
participanţii şi-au putut crea, dintr-o paletă amplă, volumul şi sfera de
activităţi la care doreau să participe.
Sâmbătă,
8 octombrie, CNPT 2011 a reunit în jurul mesei rotunde experţi din diferite
sfere profesionale. Prin dezbaterile lor, s-a realizat o evaluare actuală a
situaţiei 
psihotraumatologiei în România şi, cel mai important, s-au
identificat câteva direcţii de dezvoltare a acesteia. În plus, masa rotundă a
fost un prim pas spre consolidarea unui nucleu de specialişti care să promoveze
activ această ştiinţă.
Derularea lucrărilor congresului s-a desfăşurat
cu următoarea agendă: după Cuvântul înainte
rostit de dna conf. univ. Diana Vasile,
preşedinta Comitetului Ştiinţific al Congresului, dl prof. univ. Mihai Aniţei, preşedintele Colegiului Psihologilor din
România, a prezentat o Alocuţiune specialăîn care a făcut afirmaţia că psihopatul de lângă noi este principala sursă
de traumă psihică.
A luat cuvântul apoi dl prof. dr. Florin Tudose, decanul Facultăţii de Sociologie –
Psihologie al Universităţii „Spiru Haret“, care a susţinut o conferinţă plină
de trimiteri socio-psihologice, dar şi politice: Tulburarea posttraumatică de stroke ca patologie socială. Dsa a
luat ca exemplu două traume majore pe care o mare parte din populaţia ţării
noastre le-a avut de trecut. Prima a fost de natură catastrofică: cutremurul
din anul 1977, şi a doua istorică: revoluţia din decembrie 1989, care s-a
soldat cu un număr aproximativ de victime ca şi distrugerile seismice. Deşi
primul eveniment traumatic, cel istoric, a condus la răsturnarea dictaturii
totalitare, traumatizarea morală s-a prelungit prin faptul că foştii agresori
au fost nu numai exoneraţi, dar mulţi au fost transformaţi în modele sau chiar
idoli! Trauma schimbării de regim politic a fost constituită prin confruntarea
membrilor societăţii, de la o zi la alta, cu o realitate necunoscută şi
nerecunoscută. În acest sens, a fost de părere conferenţiarul, clivarea de
sistem a creat o situaţie unică, de acţiune a unei traumatizări excepţionale,
nemaicunoscută de alte ţări, dar în acelaşi timp şi cumulativă, prin faptul că
evoluţia de după anul 1989 nu a fost cea aşteptată. După comunicarea video: PTDS Resolution: Research and Statistics in
the treatment of psychological trauma (Bill
Angrews, Anglia) şi lucrarea: Boala
Alzheimer ca traumă (conf. dr. Cătălina
Tudose), Peter Schutz a discutat
despre: The Vienna Chart and the Dynamics
of Trauma Therapy. Ea cuprinde trei tipuri de traumă: I, II şi III şi şase
itemuri: sexuale, violenţe sistemice (afective), neglijare, război şi accident şi
boala gravă. În funcţie de vârstă, relaţionarea şi frecvenţa care în coping se
integrează cu religia, cultura, ştiinţa şi credinţele victimelor poate produce
depresii, nevroză, compulsii, tulburări alimentare, adicţii, disociaţie, psihoză,
tulburări de sexualitate şi, în sfârşit, terorism politic, dogmatic sau
religios. Este de dorit ca focalizarea să nu se facă mai mult pe probleme decât
pe soluţii.
O
prelegere liberă, prezentată cu o vervă intelectuală aerisită şi o retorică
atractivă a fost Trauma medicală: Mit şi
Adevăr, a aparţinut prof. asoc. dr.
Nicolae Calomfirescu, preşedintele Asociaţiei de Medicina Sexualităţii din
România. Dsa a plimbat asistenţa pe meandrele valorilor umane cultivate de
consultaţia medicală. Făcând parte din stresul cotidian, trauma medicală
cuprinde atât frica de boală, cât şi frica de doctor. Acesta din urmă o poate
provoca sau întreţine prin neglijenţă sau superficialitate. În zilele noastre,
pacienţii predau mult mai multe informaţii, dar simt nevoia ca acestea să fie
validate de către medic. Dacă însă validarea este brutală, apare un traumatism
al consultaţiei care nu este imediat, ci de durată, reverberat de persoanele
din anturaj. Contactul cu medicul, în speţă consultaţia medicală poate fi
traumatizantă printr-un limbaj brusc sau printr-o prestanţă exagerată ori
deficitară.
În
conferinţa De la psihotraumatism la
necazurile cotidiene: evoluţii teoretice şi practice, prof. dr. Şerban Ionescu (Franţa) a excelat în noutăţi conceptuale şi
constatări ştiinţifice. Citându-l pe Adolf Meyer cu a sa „Diagramă a vieţii“ (Life chart) conţinând „unităţile de
schimbare a vieţii“ (USV), dsa a făcut referire la studiile privind evenimente
cotidiene cu impact cumulativ agreabile (117 necazuri şi 135 momente fericite) şi
a descurajat pe cei care adoptă o atitudine medicală reducţionistă, deoarece
starea de stres posttraumatic este un culture-bound
syndrome. Suferinţele războiului nu ar putea fi înglobate într-o patogie. Într-adevăr,
militând pentru o revizuire a patologiei patocentriste, vorbitorul ne-a împărtăşit
câteva dintre rezultatele pe care le-a obţinut în numeroasele studii făcute în
problema rezilienţei. Astfel, lucrând în Ruanda, a găsit că 64% din supravieţuitorii
genocidului au demonstrat o rezilienţă evidentă. După studiile unor comisii
imparţiale, tot aşa ar fi situaţia şi la supravieţuitorii holocaustului, dacă
se ia în studiu un eşantion potrivit şi unul compus numai din solicitanţii de
asistenţă medicală. Aceste date au adus un oarecare optimism, risipind unele
supoziţii sumbre: • 70–80% din copiii cuplurilor divorţate sunt psihic
asimptomatice • 5–38% din copiii maltrataţi sunt rezilienţi • numai 10% din
copiii maltrataţi ar deveni părinţi maltratanţi • 93% din părinţi întrerup
ciclul generaţional al maltratării. Nucleul concluzional al argumentărilor a
fost că adversitatea cronică şi evenimentele negative cumulate pot avea efecte
patogene semnificative.
*
Dat
fiind rolul central al rezilienţei în aprecierea efectului pe care stresul
post-traumatic îl are asupra sănătăţii mentale, am solicitat mai multe completări
autorului acestei atent urmărite comunicări, distinsă personalitate a
medicinii, psihologiei şi psihopatologiei, dl profesor Şerban Ionescu, psihiatru şi psiholog, profesor emerit la
Universitatea Vincennes à Saint-Denis şi la Universitatea din Québec.
– Prezenţa dvs. la acest congres s-a dovedit
din discuţii a fi de cea mai mare importanţă pentru că este cunoscut faptul că
aveţi o experienţă vastă şi numeroase lucrări în domeniul rezilienţei. Vă invit
să facem un excurs al preocupărilor dvs în acest domeniu.
–
Preocupările mele referitoare la rezilienţă au început destul de devreme, adică
la începutul anilor ’90 şi s-au desfăşurat 20 de ani, legat de o serie de
proiecte de cercetare, de teze de doctorat pe care le-am condus în calitate de
director ştiinţific al tezelor respective. Prima este o teză de doctorat care a
pornit de la ceva foarte banal, adică eşecul şcolar al fetelor de emigranţi din
Africa de Nord. Se ştie, toate statisticile o arată, că tendinţa este ca aceşti
copii de emigranţi să întâmpine dificultăţi la şcoală şi să eşueze. Discutând
cu studenta respectivă, i-am demonstrat relativa banalitate a subiectului şi
i-am spus: „Dacă aţi întoarce lucrurile invers şi aţi căuta să înţelegeţi de ce
unele din aceste fete reuşesc şi sunt premiante în clasele respective? Care
sunt factorii psihologici, familiari care explică?“ Şi aşa am impulsionat, am
dat naştere unui curent care a condus la publicarea tezei respective sub
titlul: Rezilienţa şcolară. Este
ceea ce în SUA se numeşte rezilienţă academică, adică este rezilienţa anumitor
elevi care în mod normal, cu relativitatea termenilor de normal, eşuează la şcoală.
Este cazul, de exemplu, minorităţii afro-americane în SUA. La începutul anilor
’90, deci aproape în aceeaşi perioadă, s-au încercat diverse tehnici. Ce să
facem pentru aceşti copii pentru a-i determina să reuşească? Să nu fie aşa
precum i-a condamnat apartenenţa la un grup social. După aceea, au apărut tot
felul de teme, lucrări în legătură cu acest lucru. Rezilienţa medicilor care se
angajează în activităţi umanitare, rezilienţa copiilor care suferă violenţa
politică în Columbia. În total, 10 teze de doctorat care au punctat pe rezilienţă.
Am publicat o primă lucrare într-un volum colectiv în legătură cu copiii din
România care fuseseră infectaţi în orfelinate cu HIV şi pe care i-am urmărit într-un
studiu 
longitudinal câţiva ani în România. A fost o acţiune după 1990 şi cu
aceasta am constatat că unii dintre aceşti copii, în ciuda multiplelor
handicapuri cognitive de boală şi a problemelor de tratament pe care le aveau,
se dezvoltau mai bine decât alţii. Deci conceptul l-am inclus în diverse situaţii
şi după aceea evident am încercat să teoretizez o serie de aspecte, rezultatul
fiind Tratatul de rezilienţă asistată, care a apărut acum 10 zile la Paris.
– Cum aţi ajuns la formularea conceptului de
rezilienţă asistată, concept care vă aparţine şi a fost lansat de dumneavoastră?
–
Consider că rezilienţa este un proces natural, un proces în desfăşurare, unde
individul este responsabil de ceea ce i se întâmplă şi care se fabrică
individual în interacţiunile cu ceilalţi. Plecând de la masa enormă de date de
cercetare care s-au adunat în cursul anilor, am început să înţelegem ce se întâmplă,
care sunt bazele acestui proces ce conduce la rezilienţă, ce factori sunt
responsabili de această rezilienţă. Dacă ştim atâtea despre cum se produce fără
intervenţia noastră, a specialiştilor – psihiatri, psihologi, asistenţi sociali
psihiatrici, educatori specializaţi, educatori în general – de ce n-am putea să
utilizăm aceste cunoştinţe pentru a interveni într-un anumit mod special pe lângă
populaţii, pe lângă indivizi care, din cauza situaţiei în care se află, pot să
fie consideraţi ca prezentând riscul de a prezenta patologii după aceea? Am
inventariat o serie de situaţii în care persoanele respective ar putea aluneca în
psihopatologie, să dezvolte un sindrom de stres posttraumatic. Conceptul de
rezilienţă asistată este un concept bazat pe cunoştinţele căpătate din cercetările
în domeniu şi exprimă o nouă modalitate de a lucra, de a face clinică, una în
care nu mai suntem centraţi pe handicap, pe boală, pe suferinţă, ci pe forţele,
pe potenţialităţile pe care le are fiecare individ, pe ceea ce poate fi
utilizat din mediul înconjurător al persoanei respective, cu prevenţia ca un
element foarte important. Să nu aşteptăm să se dezvolte tulburările respective;
din această cauză, astăzi, îmi exprimam rezervele mele în legătură cu
diagnosticul de sindrom posttraumatic, pentru că putem să intervenim mai
devreme şi să facem anumite lucruri de ordinul prevenţiei chiar primare, în
sensul de a împiedica dezvoltarea tulburării la persoanele respective. În Tratatul
pe care l-am publicat am luat 14 asemenea situaţii, plecând de la maltratarea
copilului, situaţia de adversitate cronică până la dictatură. Ce se poate face în
asemenea cazuri, care sunt pistele ce pot să fie urmate. Unele aspecte au o
valenţă socială foarte evidentă. Într-un capitol am arătat de exemplu cum se
poate dezvolta rezilierea în situaţii de şomaj, Foarte răspândit, şomajul este
o situaţie în care persoanele pierd relaţia cu universul muncii şi în acelaşi
timp toate avantajele pe care le dă relaţia cu munca. Toţi factorii care
reprezintă legătura individului cu munca sunt tăiaţi, pierduţi. Deci este un
risc pentru indivizii respectivi şi într-adevăr toate studiile epidemiologice
arată că există o creştere cel puţin de la simplu la dublu a incidenţei
psihopatologice la persoanele cu şomaj. Acestea devin o frână pentru încadrarea
în muncă, motiv pentru care s-au dezvoltat programe care au două scopuri: • să
echipeze persoana în a şti cum să se descurce pentru a regăsi un loc de muncă,
cu hotărâre, incisivitate, combativitate în această junglă a solicitanţilor
locurilor de muncă • cum să îi facem să nu cadă în depresie, în starea de stres
posttraumatic. Sunt programe care s-au dezvoltat, care au fost validate şi pe
care le prezentăm în această carte. Un coleg spunea: „Nu o să ne înveţe pe noi
americanii ce să facem!“. Sau francezii. Am scris la începutul cărţii următoarea
frază: „Concepem acest tratat ca pe o
cutie cu scule“. Oferim profesioniştilor, specialiştilor din domeniile pe
care le-am citat mai devreme o serie de programe, de încercări care au fost făcute
pe plan mondial. Cei care nu au acces la această lucrare trebuie să caute. Soluţiile
sunt date într-un mod sistematic şi cu analiză critică, spunând: cutare program
a dat cutare rezultat ş.a.m.d., dar îi împingem, îi stimulăm ca pe baza
creativităţii proprii să utilizeze sculele din această cutie într-un mod care să
le permită să-şi creeze propriile lor instrumente şi propriile lor programe. Nu
este o manieră intruzivă; nu este o prescripţie – aşa trebuie să faceţi!, ci
este o modalitate de a le da o serie de idei, de sugestii pe care să le poată
utiliza în a construi în programele lor. Un ultim punct pe care îl citez este că
în rezilienţa asistată, una dintre caracteristici este schimbarea strategiilor
relaţionale cu pacienţii; utilizăm o metodă euristică, adică încercăm să
descoperim, să ajutăm pacientul să descopere el însuşi ce calităţi are, ce forţe
are pentru a construi ceva nou în lupta cu traumatismul şi lupta cu adversităţile
cărora trebuie să le facă faţă. Deci nu mai suntem intruzivi, nu mai suntem cei
care ştiu totul şi prescriu reţete, ci însoţim. Un parteneriat se dezvoltă cu
pacientul respectiv pe care îl însoţim şi atitudinea de stand by este un alt sistem, o schimbare de optică foarte importantă
în legătură cu viziunea că totul este patologic. Încercăm să vedem, în situaţiile
cele mai dificile, cele mai disperate, care sunt resursele persoanei sau
resursele benefice din jurul ei pentru a o putea ajuta să nu dezvolte patologia
sau, dacă a început să o prezinte, să stopăm acest proces şi să facem ca evoluţia
să fie spre sănătate. Suntem constructorii sănătăţii şi nu vindecători ai
patologiei.
– Având un destin asemănător cu cel al lui
Emil Cioran, mă refer la faptul că la amiaza developării intelectuale aţi fost
adoptat de cultura franceză, cu ce sentimente vă întoarceţi – destul de des – în
ţara dumneavoastră natală?
– Aş
începe cu un răspuns prealabil. Întotdeauna, toate comparaţiile cu personalităţile
celebre mă jenează – nu dintr-un orgoliu extrem, aşa cum ar putea fi una dintre
interpretări, ci pentru că am încercat să rămân o persoană modestă, adică toate
manifestările vieţii universitare sunt pentru mine insuportabile. Într-unul din
studiile la care lucrez: Psihopatologia
vieţii universitare, este un capitol în legătură cu narcisismul
profesorilor de universitate, a lumii universitare. Revenind la întrebare, mă întorc
în ţară cu foarte multă nostalgie, afecţiune, nu fac parte din cei care vin
pentru a critica. Aici e un pic de snobism: lumea a uitat dificultăţile şi
traiectoriile celor care au rămas aici şi vine cu o viziune destul de critică.
Am ascultat interviul cu Herta Müller şi Gabriel Liiceanu la Ateneu; dările de
lecţii mi se par penibile chiar dacă ai Premiul Nobel, pentru că nu sunt
adecvate în legătură cu suferinţele foarte mari… Am trăit ceea ce s-a întâmplat
aici. Viziunea mea este că România s-a schimbat foarte mult în bine, dar că
procesul de trecere de la 40 de ani de dictatură, în care lumea nu putea să utilizeze
decât bancurile ca să-şi facă autoterapie, la o societate democratică este un
proces lung şi complicat şi că această democraţie se construieşte pe tot felul
de incidente, accidente, fapte diverse etc. N-am această viziune critică şi
sunt optimist. Cred că inteligenţa şi creativitatea românească pot face foarte
multe lucruri în viitor.
