Citatul alăturat vine de la un om care, în
pofida celebrităţii câştigate de-a lungul anilor, nu a deţinut niciodată o funcţie
de lider, de conducător, ci a servit pe alţii – e drept, în funcţii extrem de
importante, cruciale pentru soarta omenirii în general şi a Statelor Unite în
special. De fapt, singurul moment în care Henry Kissinger a fost şef de sine stătător
e legat de al Doilea Război Mondial, spre sfârşitul căruia a devenit directorul
administraţiei oraşului german Krefeld, ocupat de trupele americane în drumul
lor spre Berlin. Născut în 1923 în Germania şi emigrat în Statele Unite la
vârsta de 15 ani, Kissinger vorbea perfect limba germană, ceea ce i-a oferit un
loc special în serviciile de contrainformaţii americane în timpul războiului şi
apoi în timpul ocupaţiei americane a unei bune părţi a teritoriului german.
Tot restul carierei sale, Kissinger a servit
preşedinţii Statelor Unite, fie din funcţia de secretar de stat (ministru de
externe), fie în calitate de consilier pe probleme de securitate naţională,
poziţii de cea mai mare importanţă în administraţia americană. Nu există niciun
dubiu privitor la multiplele ocazii pe care le-a avut de a întâlni şi cunoaşte
îndeaproape lideri naţionali şi internaţionali, conducători de state,
personalităţi purtând responsabilităţi cruciale pentru soarta popoarelor lor. Aşa
că nu e de mirare faptul că Henry Kissinger şi-a permis a defini liderul aşa
cum l-a înţeles şi l-a crezut esenţial în multiplele relaţii umane prilejuite
de înaltele sale funcţii.
Kissinger a fost şi încă este un produs al
democraţiei americane. Îndelungata şi strălucita sa carieră politică şi
diplomatică s-a bazat pe principii complet opuse totalitarismului. Pentru el,
liderul e cel care ştie să conducă gruparea socială ce l-a ales în această funcţie,
cu condiţia ca el să rămână dependent de cei care l-au ales şi mai ales să fie
obligat să dea socoteală pentru faptele sale, ceea ce americanii numesc accountability – responsabilitate. Un
conducător care se consideră suprem şi singurul în măsură să ia hotărâri, fără
să fie supus criticilor şi opiniilor celor din jur, e sortit eşecului, dispariţiei,
aruncat în sacul fără fund al istoriei.
În lunga căutare de definiţii am dat şi
peste una emisă de un distins anestezist american, F. M. James. În anul 1999,
în cadrul unei conferinţe în memoria unui fondator al anesteziei americane, el
spunea: „Un lider e cel care posedă capacitatea de a convinge un grup de
indivizi să lase deoparte interesele personale pentru a atinge o ţintă comună“.
Acest citat conduce, aproape instinctiv, la situaţia existentă azi în medicina
practicată pe întreg mapamondul. Dacă ne referim la poziţia şefului de secţie
sau de clinică, în marea majoritate a cazurilor el nu e ales, ci numit. Cu alte
cuvinte, cel puţin din punct de vedere teoretic, el nu răspunde în faţa celor
pe care îi va conduce, foarte probabil, până la finalul carierei sale
profesionale, ci va da socoteală doar celor care l-au „uns“ în funcţie. Această
realitate conduce, aproape în mod automat, la un conflict de interese, pentru că
nu întotdeauna (sau, mai bine-zis, îndeajuns de rar) intenţiile conducerii unei
instituţii se confundă cu interesele unor indivizi grupaţi profesional. Dacă
n-ar fi aşa, cum se poate explica importanta şi permanenta funcţie pe care o deţin
sindicatele, de aproape două secole, în activitatea fiecărui loc de muncă? De
aceea, această dublă loialitate a şefului, faţă de cei care l-au numit în funcţie
şi faţă de cei pe care-i conduce, poate duce la conflicte serioase, pe care
numai un adevărat lider va şti să le evite sau – la nevoie – să le rezolve.
În acelaşi timp, un alt aspect al activităţii
liderului (conducătorului, şefului) trebuie să dea de gândit. Fără discuţie, un
lider va fi, în scurt timp de la numirea sau alegerea sa, etichetat şi
categorisit de cei în mijlocul cărora activează. Un lider de succes va fi
identificat imediat, un şef ineficient sau incapabil va fi demascat şi în bună
măsură anihilat, fie direct, fie prin felul în care subalternii lui reacţionează
la deciziile sale. Dar întrebarea care se pune e următoarea: cum poate şti
liderul însuşi dacă posedă calităţile necesare pentru a conduce, pentru a reuşi,
aşa cum spunea F. M. James, să-i aducă pe cei de care e responsabil spre ţinta
comună, cea care oferă satisfacţie – dacă nu tuturor, cel puţin unei
semnificative majorităţi a celor de care el e responsabil?
Un editorial demult uitat într-un jurnal de
mare circulaţie propunea celor interesaţi să adopte cele şase întrebări pe care
un lider trebuie să şi le pună sieşi, din când în când, pentru a se
autocontrola şi a analiza felul în care se achită de funcţia sa de conducător
al unui grup uman. Îmi permit să redau aici acele întrebări, cu speranţa că
cititorul va găsi în ele, cel puţin parţial, răspunsul la întrebarea de mai
sus.
Iată scurtul chestionar propus fiecărui
lider: Subalternii dumitale au curajul să-ţi critice pe faţă ideile şi
deciziile? În ceea ce faci şi întreprinzi, ţii cont şi de cariera profesională
a subalternilor şi nu numai de avansarea dumitale? Cunoşti, cel puţin în parte,
numele de botez ale copiilor subalternilor? Reuşeşti să porţi discuţii, în
colectivul pe care-l conduci, nu numai în subiecte de interes profesional, ci şi
în probleme de importanţă generală, socială, umană? Continuă subalternii
dumitale să vorbească între ei fără să schimbe subiectul, atunci când te
apropii şi-i poţi auzi? În sfârşit, eşti capabil să preiei, cel puţin, parţial,
responsabilitatea asupra unor greşeli produse de unul din subalterni? Un răspuns
pozitiv la toate cele şase întrebări
îi poate oferi liderului satisfacţia şi certitudinea că se achită cu succes de
funcţia pentru care a fost ales sau numit.
După umila mea părere, Kissinger a fost
subalternul perfect, dar şi – în felul său – un conducător de valoare. De-a
lungul carierei sale diplomatice, a folosit nenumărate ocazii pentru a arăta
altora drumul ce trebuie parcurs şi mai ales ţinta care trebuie urmărită.
Biografii lui consideră că a reuşit să instituţionalizeze un sistem eficient de
lucru, dar mai ales a ştiut să găsească calea spre o cooperare cu cei cu care a
lucrat. Rezultatele activităţii sale diplomatice l-au dus la primirea Premiului
Nobel pentru pace, căci fără el războiul din Vietnam ar fi continuat mulţi ani
să facă victime inutile.
Cinicii susţin că diplomaţia de succes e cea
care îţi permite să-i spui cuiva „Du-te învârtindu-te!“ şi să primeşti mulţumiri
pentru urarea făcută. Kissinger a arătat că succesul diplomaţiei e să ţii cont
nu numai de ceea ce crezi tu, ci mai ales de ceea ce cred alţii. Pentru că, în
ciuda rolului important pe care îl are personalitatea în istorie, reuşita
liderului depinde în mare măsură de cei de care e înconjurat.
|
 „Un adevărat lider e cel care ştie să instituţionalizeze
un sistem de lucru, cu condiţia ca sistemul creat să nu depindă de un singur
om.“
(Henry Kissinger, 2007)
|
