Pe măsură ce reţeaua infracţională care chinuia și tortura oameni în centre rezidenţiale, în Ilfov, este demantelată, iar crimele ei făcute publice, o întrebare care cere, rapid și hotărât, un răspuns este dacă la mijloc s-au aflat și medici. Medici care, prin comisiune sau omisiune, au participat la acest infernal mecanism de persecuţie.

Cuvântul „tortură” nu e niciodată simplu de pronunţat. La fel cum, în conjuncţie cu tortura, cuvântul „complicitate” ar trebui să fie un duș rece pentru profesionist.

Ca fost director al Secţiunii privind Consecinţele Torturii și Abuzului Psihologic din Asociaţia Mondială de Psihiatrie, am participat direct la redactarea Declaraţiei de la Capetown. Alături de alte convenţii similare semnate de organizaţiile de profil la nivel OMS sau WMA (World Medical Association), aceasta interzice participarea medicilor sub orice formă la tortură sau tratamente crude, degradante ori inumane. Dar, din stenogramele disponibile în cazul Ilfov, până acum, rezultă o suspiciune mai mult decât rezonabilă că, de-a lungul timpului, medicii ori au știut, ori au ales să ignore faptul că acești oameni profund vulnerabili erau trataţi cu cruzime. E o îngrozitoare pată pe obrazul profesiei noastre, iar organizaţiile de resort trebuie să reacţioneze în consecinţă.

Ce mai rămâne din jurământul lui Hipocrate când, spre exemplu, în mașina unui psihiatru care asigura o formă de permanenţă la unele dintre aceste cazuri sunt găsite carduri CNAS (de asigurat)? Ce mai rămâne din demnitatea unui spital de psihiatrie când, în doar șase luni, în repetate rânduri vin, la camera de gardă, beneficiari de la acele cămine? Și niciodată nimeni nu s-a oprit să privească mai atent situaţia din faţa sa.

De ce? Pentru că erau pacienţi cu dizabilităţi profunde. Pentru că aveau diagnostice grele, de cronicitate. Și pentru că, de fiecare dată, medicul își făcea treaba, scriptic, dar lăsa treaba controlului – fatidic – celeilalte instituţii care avea asta în responsabilitate.

Într-o dezbatere publică recentă legată de metodologia de aplicare a Legii 140/2022 privind instituirea unor măsuri de protecţie pentru persoanele cu dizabilitate intelectuală și psihosocială, principala problemă a psihiatrilor prezenţi, unii din partea ARPP, alţii din partea altor actori instituţionali, era decontarea serviciilor. Banii, mai exact. Aici suntem cu nivelul compasiunii. La negoţul pe cât costă, cât ne costă, cât să fie preţul.

Dar mai există un preţ. Un preţ de care nimănui nu prea-i convine să vorbească. Este preţul plătit de toţi aceia care, prin destin sau contingenţe, ajung să aibă nevoie să fie protejaţi, și de fapt pică în plasa fariseismului instituţional și-al complicităţii.

N-are sens să folosim termeni politicoși în conversaţie. Pentru că doar o terminologie corectă ne poate ajuta s-ajungem la liman: în România se practică tortura. Se practică relele tratamente. Iar sistemul sanitar nu e nici pe departe imun la asta. Dimpotrivă. Uneori este participant, uneori este chiar actor determinant. Iar dacă asta nu dă pauză nimănui, în timp ce citește, nu știu ce-ar trebui să ne mai mire.