Accesul echitabil la sănătate este crucial. Istoria recentă, în timpul pandemiei de COVID, a demonstrat poate cele mai profunde inegalităţi în acces. Unele, teritoriale, altele, legate de vârstă. Ne-a arătat cât de mult contează absenţa anumitor specialităţi medicale în echipa terapeutică.

Accesul facil, de vecinătate, la sănătate este crucial. Dacă vom avea un sistem medical bun doar în orașele mari, nu va fi bun. E o reacţie în lanţ, e un cerc vicios: dacă oamenii n-au medic într-un oraș mic, merg într-un oraș mare. Dacă merg într-un oraș mare, medicul n-are să vină într-un oraș mic. Curând apar insule de absenţă, deșert medical.

Accesul digital la sănătate. Puţine alte meserii sunt atât de mâncătoare de hârtie, comportă atâta maculatură și au atât de puţină retenţie a datelor ca medicina bazată pe registru. Provocarea e adaptarea accesului digital la un nivel de competenţe mai degrabă scăzut al populaţiei. Aici, probabil, e cel mai mult de lucru. Pentru că sistemul actual e depășit tehnologic. E copleșit administrativ. E neiertător și pentru medic, și pentru pacient.

Accentul pe calitatea vieţii persoanei, nu doar pe tratamentul bolii. E un deziderat profund, de fapt. Din România au dispărut în mare măsură bazele de tratament, centrele de reabilitare a sănătăţii după boală, ecosistemele de îngrijire a bolilor cronice, medicina vârstelor ș.a.m.d.

Finalmente, investiţia în sănătatea mintală. Nu există de fapt sănătate fără sănătate mintală. Iar sănătatea mintală începe din familie, continuă pe stradă, la grădiniţă sau la școală, la facultate sau la serviciu. Politicile de sănătate mintală transcend boala. Au de-a face cu concepte transdisciplinare: igiena orașelor, relaţia corectă dintre angajat și angajator, siguranţa zilei de mâine, grădiniţe pentru copii, o tranziţie fluentă spre pensie ș.a.m.d.

Pare descurajant de mare și de abrupt muntele de urcat. Și totuși e un exerciţiu nobil. Inutil, câtă vreme îl vom vedea doar ca pe o bandă rulantă în care tratăm doar boli și bolnavi.

Spunea cineva că e ciudat, poate naiv, că în România avem „asigurări de sănătate”, câtă vreme în alte ţări li se spune „asigurări de boală”. Dar cred că e corect. E un concept corect, implementat insuficient, cu accente ipocrite. În România de mâine ne trebuie principii de guvernanţă a sănătăţii, nu doar tratament al bolii.

Vom persevera. Și vom face asta greu, pentru că e greu, dar și pentru că e un sistem viu, dinamic, perisabil și aproape imposibil de operat sub anestezie generală. Drept urmare, când tai, doare. Când repari, doare. Când pui un diagnostic, reacţia e de negare, de apărare.

Dar vom persevera.