Rezistența la antibiotice este definită ca
incapacitatea antibioticului de a atinge o concentrație suficient de mare în
țesutul infectat astfel încât să inhibe creșterea microorganismului infectant
(1). În practica clinică, se manifestă prin reducerea, absența răspunsului la
tratament sau reapariția infecției cu tulpini bacteriene rezistente, pe
parcursul sau după încheierea antibioticoterapiei cu un agent anterior eficace
asupra tulpinii respective. Responsabilitatea pentru apariția și evoluția
progresivă a rezistenței la antibiotice este împărțită între furnizorii de
servicii medicale, pacienți, industria farmaceutică, precum și sectoarele
veterinar și agroalimentar.
Antibioticele au un rol important în
dermatologie, fiind recomandate atât pentru efectul lor antimicrobian în
tratamentul infecțiilor cutanate și ale țesutului subcutanat, dar mai ales
pentru efectul lor antiinflamator în acnee, rozacee și alte afecțiuni
inflamatorii. În ciuda faptului că dermatologii reprezintă doar 1% din totalul
medicilor, ei sunt responsabili de aproximativ 4,9% din prescripțiile anuale de
antibiotice (2). Factorii care contribuie la dezvoltarea rezistenței la
antibiotice cuprind prescrierea nejustificată a antibioticelor, folosirea
schemelor cu doze suboptimale și, durate greșite de tratament și, adesea,
administrarea antibioticelor în afecțiuni cronice pe perioade îndelungate (3).
Acneea și rozaceea sunt afecțiunile
dermatologice care beneficiază cel mai adesea de antibioticoterapie. Deși
grupurile de experți recomandă limitarea duratei antibioticoterapiei sistemice
la trei luni, într-un studiu recent (4), care a inclus pacienți cu acnee
inflamatorie/nodulo-chistică, durata medie a antibioticoterapiei înainte de
inițierea terapiei cu isotretinoin a fost de aproximativ 11 luni.
Și pacienții contribuie la evoluția
accelerată a rezistenței la antibiotice. Pe lângă aderența scăzută la
recomandările privind dozele, ritmul și durata administrării tratamentului, unii
pacienți au obiceiul de a păstra antibioticele nefolosite pentru a le dărui
prietenilor, rudelor, vecinilor sau colegilor de serviciu sau de a le
autoadministra fără a avea indicație, astfel crescând rezervorul rezistenței
microbiene la antibiotice (3).
Mecanismele prin care bacteriile devin
rezistente la antibioticoterapie cuprind achiziționarea genelor rezistenței la
antibiotice prin apariția mutațiilor spontane, conjugare (transfer de
plasmide), transformare (transfer de ADN liber), transducție (transfer prin
particule virale). Răspândirea acestor gene poate avea loc pe cale verticală
(din generație în generație, în cadrul aceleiași specii) sau pe cale orizontală
(între specii sau chiar între genuri). Ulterior, bacteriile vor dobândi o serie
de capacități ce le conferă rezistență față de tratamentul cu antibiotice. Mai
mult, în cazul antibioticoterapiei inadecvate sau prelungite, tulpinile
rezistente la antibiotic vor supraviețui, spre deosebire de cele sensibile,
aceasta conducând la predominanța tulpinilor rezistente în rândul bacteriilor.
(…)