S-au încheiat două săptămâni de când
asistenta e în concediu de odihnă. M-am descurcat, zic eu, onorabil, în sensul
că preluarea atribuțiilor ei nu a impietat prea mult asupra calității
activității de zi cu zi, dacă nu punem la socoteală timpul mai lung petrecut cu
completarea diferitelor documente și întreruperea consultațiilor de soneria
telefonului la care lumea sună pentru programare sau obținerea de diverse
informații.
Situația, deși solicitantă, nu a fost în
întregime dezavantajoasă, pentru că mi-a permis să fac o serie de constatări la
care vreau să reflectez un timp și pe care sper să am înțelepciunea de a le
transforma apoi în premisele unor schimbări. Le aduc în discuție pentru că cele
mai multe nu au caracter particular, ci reflectă o stare de fapt pe care o
bănuiesc generatoare de disconfort pentru mulți dintre colegii mei și vreau
astfel să îi provoc să lupte – pe cei care nu o fac încă – împotriva ei. O altă
categorie se referă la relația cu pacienții, pe care ar trebui să o redefinim,
scoțând-o din tiparul strâmb în care a înghesuit-o ceea ce și unii și alții
denumim „sistemul”. Le descriu amestecat, așa cum îmi vin în minte acum, într-o
zi de vineri caniculară, când năduful de afară se amestecă cu cel din suflet.
Sper că declarația de intenție a
ministrului sănătății privind debirocratizarea activității medicilor de familie
să ia în considerare mai mult decât criteriile și modalitatea de eliberare a
concediilor medicale, iar partea cu „consultarea tuturor actorilor implicați”
să nu omită exact medicii de familie care, de ani de zile, nu numai că atrag
atenția asupra acestui aspect, ci propun mai multe soluții. La fel de important
mi se pare ca demersul să fie înțeles ca un proces și monitorizat ca atare, nu
privit ca simplu eveniment punctual.
M-aș bucura dacă un număr din ce în ce mai
mare de colegi de alte specialități ar realiza natura duală a felului în care
ne percep și și-ar modifica, în consecință, atitudinea și comportamentul: pe de
o parte suntem invitați la conferințele diverselor societăți profesionale și
auzim cum sunt recunoscute în plen importanța și rolul medicinei de familie,
iar când ne întoarcem la cabinete, în loc să fim lăsați să ne vedem de treabă,
suntem puși în situația de a prelua sarcinile de secretariat ale altora:
pacienți consultați în ambulatoriu sau externați fără rețetă compensată („Mi-a
zis să vin la medicul de familie”), consultații în urgență pentru patologii
care justifică acordarea de concediu medical, fără eliberarea certificatului
corespunzător („Mi-a zis să vin la medicul de familie”), uneori cu o tentativă
de scuză adăugată cu pixul pe scrisoarea medicală – „Nu merge sistemul” (ceea
ce l-a făcut pe un coleg exasperat să adauge: „Nici la mine” și să trimită
pacientul înapoi). Iar când îți spui că mai rău de atât nu se poate, primești
un bilețel de la medicul de medicina muncii, în care ești informat că pacientul
X a fost găsit cu valori mari ale tensiunii arteriale și ți se recomandă să îi
eliberezi bilet de trimitere pentru consultație la boli interne (tu, medic de
familie, nefiind considerat, pesemne, capabil să gestionezi cazul).
Aș aprecia mai mult echipele care se ocupă
de managementul marilor policlinici și spitale private dacă orientarea spre
profit financiar nu s-ar face, adeseori, în defavoarea pacientului, prin
supraîncărcarea acestuia cu analize și investigații inutile (și nu pot să nu
menționez cât de tare m-a surprins interviul luat unui manager al unui astfel
de „gigant”, care nu a vorbit decât despre cifra de afaceri a instituției
respective și nici măcar o dată despre procentul de cazuri rezolvate). Și le-aș
mai fi, de asemenea, recunoscătoare, dacă nu ar mai face campanii de marketing
în care să promoveze anumite servicii „gratuit cu bilet de trimitere de la medicul
de familie”, încărcându-mi inutil programul cu amatorii de chilipiruri; noroc
că majoritatea pacienților nu (mai) intră în această categorie și unii chiar
vin să ceară părerea medicului de familie vizavi de una sau alta din
recomandările primite.
Cu regret am constatat că „sistemul”
continuă să fie complet neprietenos cu bolnavii și că, pentru a te descurca în
el, sunt necesare abilități pe care mulți nu le au și atunci vin la tine să-i
„descurci”. Sunt de acord că acest lucru poate avea loc la nivelul asistenței
medicale primare, ca și multe alte activități utile, așa cum se întâmplă în
alte țări, cu mențiunea că acolo statul a înțeles că este mai ieftin așa și a
investit în dezvoltarea echipelor de asistență medicală primară, pe care
medicul de familie le coordonează, în timp ce la noi medicul de familie este
pus să le suplinească, iar atunci când nu poate (și evident că nu poate!) este
transformat în acarul Păun. Interesant este când se trezește să facă acest
lucru câte un ins a cărui competență în domeniul managementului sanitar este
cel puțin îndoielnică, dar care se grăbește să înfiereze o întreagă categorie
profesională cu aceeași tărie a argumentelor pe care aș avea-o eu acum,
afirmând că tagma sociologilor pe care personajul la care mă refer o reprezintă
este lipsită de valoare practică și impotentă ca mesaj, fiind responsabilă de
criza valorilor în societatea contemporană.
Am răsuflat ușurată aflând că „sistemul” a
găsit soluția la toate problemele expuse și, în loc să investească în dezvoltarea
rețelei de medicină de familie existente (domeniu permanent subfinanțat de la
bugetul sănătății), va construi o rețea ce pare că va fi complet paralelă,
reprezentată de centrele comunitare integrate. Acest lucru va rezolva „toate”
problemele și orice asemănare cu sălile de sport ctitorite pe vremea unui alt
guvern este pur întâmplătoare.
Medicii de familie, dar și cei de alte specialități,
interesați să publice la această rubrică sunt invitați să ne scrie la adresa inprimalinie@viata-medicala.ro
