Medicii iau în
considerare toţi factorii care afectează sănătatea pacienţilor şi, de aceea,
pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavilor terminali, se impune
colaborarea şi utilizarea complementară a cunoştinţelor pe care le deţine o
echipa medicală. Din dorinţa de a acoperi toate nevoile şi cerinţele pacienţilor,
trebuie utilizate diverse metode de evaluare, inclusiv spirituală. Evaluarea
spirituală este definită ca procesul în care se corectează, analizează şi
sistematizează date, în vederea creării unei baze care va fi cadrul pentru
luarea deciziilor şi a acţiunilor viitoare. Fără o evaluare corectă, orice
intervenţie ulterioară va fi compromisă.
Multe organizaţii,
precum JCAHO (Joint Commission on Accreditation of Healthcare Organizations) în
SUA, oferă credibilitate şi mandatează evaluarea spirituală. În viziunea JCAHO,
evaluarea spirituală presupune respectul pentru valorile, religia şi filozofia
persoanei.
Există câteva acţiuni
fundamentale care ar trebui realizate înaintea evaluării spirituale
propriu-zise. Aceşti paşi ce trebuie parcurşi includ: autoevaluarea spirituală
a medicului; stabilirea unei relaţii pozitive între medic şi pacient;
planificarea discuţiilor; crearea unui spaţiu sacru în care se va desfăşura
întâlnirea; evaluarea spirituală propriu-zisă.
Autoevaluarea spirituală a medicului
Abilitatea
medicului de a oferi asistenţă spirituală este strâns legată de propria stare
spirituală şi psihologică. Astfel, o autoevaluare spirituală corectă este esenţială
în vederea oferirii asistenţei spirituale bolnavilor terminali deoarece aceasta
permite o cunoaştere aprofundată despre sine însuşi, cunoaştere ce-i permite
medicului să îşi identifice propriile credinţe, valori şi limite, concentrându-şi
atenţia mai bine asupra bolnavilor. Astfel, preocuparea pentru viaţa spirituală
personală este cerinţa de bază pe care trebuie să o îndeplinească medicii care
oferă asistenţă spirituală bolnavilor terminali.
Educaţie şi dezvoltare
Cursurile online de îngrijiri paliative
sunt recomandate medicilor care doresc să aprofundeze subiecte ca managementul
durerii, comunicarea unui diagnostic de boală gravă, starea terminală în
îngrijiri paliative. În prezent sunt disponibile zece cursuri, din care patru
creditate EMC de Colegiul Medicilor din România. Absolvenţii primesc diplome
eliberate de Hospice „Casa Speranţei“. Înscrierile se fac online: www.studiipaliative.ro
Protocoale
clinice pentru îngrijiri paliative (o nouă ediţie) este disponibilă în
format tipărit, contra unei donaţii de 40 de lei, la sediul Centrului de studii
pentru medicină paliativă (Braşov, str. Piatra Mare nr. 101); mai multe informaţii
la tel.: 0268.513.598.
Conferinţa naţională de îngrijiri paliative (ediţia a 16-a) se va desfăşura în perioada 8–10
octombrie 2015 la Târgu Mureş. Detalii pe www.anip.ro
Exemplu de
autoevaluare: În ce cred eu? Ce dă sens vieţii mele? Ce mă face să zâmbesc? Ce
speranţe am? Cum înţeleg eu spiritualitatea? Ce relaţie am cu Dumnezeu, cu
transcendentul? De ce este spiritualul important pentru mine? Pe cine iubesc şi
cine mă iubeşte? Dacă aş putea fi oricine, cine aş fi? Ce însemnătate au
ritualurile spirituale pentru mine? Ce calităţi spirituale pe care le am mă
ajută întâlnesc nevoile spirituale ale pacienţilor?
Stabilirea unei relaţii pozitive
medic–pacient
Stabilirea unei
relaţii pozitive medic–pacient este esenţială pentru o asistenţă spirituală
eficientă. Pentru ca pacienţii să se simtă confortabil discutând subiecte
personale cum ar fi spiritualitatea, ei vor trebui să simtă că pot avea
încredere deplină în medicul lor şi respect din partea lui. Abilitatea de
apropiere cu respect şi cu tact de credinţele pacientului cere abilităţi de
interpretare atât a expresiilor verbale, cât şi a celor non-verbale.
Uneori, relaţia
medic–pacient poate întâmpina dificultăţi atunci când unele probleme care sunt
importante pentru pacienţi nu sunt aşa importante pentru medic: să fie în stare
mentală bună; să fie în pace cu Dumnezeu; să nu fie o greutate pentru familie;
să fie capabil să-i ajute pe alţii; să fie capabili să se roage; să aibă
funeraliile aranjate; să nu fie o povară pentru societate; să simtă că viaţa
este completă.
Planificarea discuţiilor
Momentul în care sunt puse întrebările ajută la obţinerea unei evaluări
spirituale corecte. De exemplu, cele mai multe întrebări sunt puse atunci când
o persoană este internată în spital sau este văzută în hospice pentru prima dată.
Pentru a determina care este timpul cel mai potrivit pentru o evaluare
spirituală, medicul ar trebui să ia în considerare starea pacientului, iar dacă
acesta se simte rău fizic, atunci evaluarea va fi amânată.
Spaţiul sacru
Un alt element important care ar trebui luat în considerare în vederea
evaluării spirituale a pacientului este crearea unui spaţiu sacru. Un spaţiu
sacru este un loc în care participanţii întrunirii spirituale se simt în
siguranţă. Acest concept se aplică atât unei stări interioare, cât şi unui
mediu exterior. Orice mediu poate fi transformat într-un loc sacru, fiind
modelat prin diverse metode – obiecte sacre (cruci, imagini religioase,
candele); se mai poate apela şi la rugăciuni, dansuri, melodii sacre etc.
Evaluarea spirituală propriu-zisă
Evaluarea spirituală
presupune adresarea anumitor întrebări în cadrul unui interviu, având ca scop
determinarea rolului pe care îl au credinţele spirituale şi practicile
religioase în viaţa pacientului, precum şi descoperirea nevoilor sale
spirituale.
În desfăşurarea
evaluării spirituale, se pot utiliza următoarele strategii pentru a asigura cea
mai bună experienţă: planificaţi data şi timpul alocat evaluării; creaţi un spaţiu
sacru, un ambient confortabil; daţi un suflu pozitiv şi optimist întâlnirii;
ascultaţi cu atenţie persoana (concentraţi-vă pe ce are de spus pacientul,
având o atenţie nedispersată); nu judecaţi credinţele personale ale
pacientului; respectaţi persoana şi opiniile sale; îndemnaţi pacientul să se
concentreze pe momentele din viaţă care i-au mai rămas şi nu pe aspectul morţii;
utilizaţi o comunicare non-verbală pozitivă (înclinaţi-vă înspre pacient, având
o postură pozitivă, fără a vă încrucişa braţele sau picioarele).
Modele de evaluare spirituală
Un model de evaluare spirituală include următoarele întrebări: Este
importantă pentru pacient credinţa în Dumnezeu? Pacientul foloseşte rugăciunea
în viaţa lui? Cum îşi exprimă pacientul spiritualitatea? Cum îşi descrie
pacientul filozofia de viaţă? Ce înseamnă suferinţa pentru pacient? Care sunt
golurile, lipsurile spirituale ale pacientului? Pacientul face sau nu parte
dintr-o comunitate religioasă? Care sunt numele preoţilor/pastorilor pacienţilor?
În ce mod îl ajută credinţa pe pacient în procesul de vindecare spirituală? În
ce fel boala îl afectează pe pacient şi pe familia lui?
Un alt exemplu
de evaluare spirituală este modelul FICA, elaborat de Christina Puchalski.
F (faith
and belief) – credinţă şi convingeri: Vă consideraţi o persoană religioasă
sau spirituală? Aveţi credinţe spirituale care vă ajută să faceţi faţă
stresului? În cazul în care pacientul răspunde „Nu“, îl puteţi întreba: Ce
credeţi că dă sens vieţii dumneavoastră? (familie, carieră, natură etc.).
I (importance)
– importanţa şi influenţa credinţei şi convingerilor personale: Ce influenţă
are credinţa asupra vieţii dv.? În ce fel influenţează convingerile personale
modul în care aveţi grijă de dv.? Ce rol au convingerile personale în recăpătarea
sănătăţii dv. spirituale?
C (community)
– comunitatea: Faceţi parte dintr-o comunitate religioasă sau spirituală?
Reprezintă aceasta un suport pentru dv.? În ce mod? Există o persoană sau un
grup importante pentru dv.?
A (address
in care) – aplicarea, soluţionarea în îngrijirea spirituală: Cum aţi dori să
mă implic în aspectele spirituale ale vieţii dv.?
Ce poate face medicul pentru pacient
Modelul de conduită a medicului faţă de pacient include: stă şi ascultă,
priveşte dificultăţile în faţă; stabileşte relaţii de încredere prin informaţii
clare şi precise, reasigurări că va fi ajutat administrarea tratamentului, când
acesta este disponibil, evitarea informaţiilor contradictorii. Menţinerea
speranţei este importantă pentru pacient, pentru familie, dar şi pentru cei lăsaţi
în urmă. Nu face prozeliţi; respectă obiceiurile religioase care pot aduce
confort pacientului (ex: împărtăşania); este atent la faza de negare a
diagnosticului.
Singurii experţi
în a muri sunt pacienţii. Membrii familiei reuşesc cu uşurinţă să înţeleagă ce
spune pacientul, cunoscând stilul de viaţă al acestuia, experienţele, valorile
lui, felul obişnuit de a vorbi. Ei trebuie familiarizaţi cu lucrurile-cheie
despre care vorbesc muribunzii şi vor fi informaţi asupra importanţei ascultării
atente a acestora.
Membrii unei
familii trec prin multe greutăţi în viaţă împreună; tot aşa, moartea poate fi
un moment de împărtăşire a emoţiilor, dacă noi vom reuşi să-i ajutăm. Pot fi
clipe pline de dragoste, de pace şi de bucurie.
Concluzii
Rolul-cheie al echipei de îngrijiri paliative este de a neutraliza teama
şi de a aduce linişte şi iubire în această ultimă experienţă de viaţă. Suntem
invitaţi în casa pacienţilor şi trebuie să respectăm valorile acestora. Totodată,
suntem şi gazde, furnizându-le informaţii şi asistenţă, ajutându-i să facă faţă
acestei dificile situaţii. Acest suport are multiple valenţe şi de aceea este
necesară asistenţa în echipă; fiecare membru al echipei este valoros, permiţând
şi celorlalţi membrii să-şi aibă propriul loc în acest întreg.
|
Rubrică
realizată de Hospice „Casa Speranţei“(www.hospice.ro), promotor al îngrijirii paliative în România
din 1992, centru de excelenţă în Europa de Est şi unul dintre modelele
recunoscute la nivel global de servicii şi educaţie în paliaţie.
Coordonator: conf. dr. Daniela Moşoiu
(Universitatea „Transilvania“ din Braşov, director educaţie şi dezvoltare
Hospice „Casa Speranţei“). |
