Newsflash
Ars Medici

Evoluţia diagnosticului simptomelor somatice funcţionale

Evoluţia diagnosticului simptomelor somatice funcţionale
Prezenţa simptomelor fizice care nu sunt explicate de o cauză organică a reprezentat întotdeauna un domeniu de interes în medicină, tocmai pentru că implică un grad mare de deteriorare a funcţionalităţii individuale, asociat cu costuri economice şi sociale ridicate.
Acuze subiective persistente precum durerea, ameţeala, palpitaţiile, greaţa sau oboseala sunt câteva dintre simptomele pe care clinicienii au făcut eforturi să le evalueze şi să le grupeze în clasificări elocvente clinic şi fundamentate empiric.
În încercarea de a contura diagnostice şi tratamente cât mai sistematice, simptomele psihosomatice au fost adesea descrise ca fiind non-specifice, funcţionale sau idiopatice şi au fost încadrate de-a lungul timpului în numeroase categorii nosologice.

 

 

 

   Aşa cum arătam în „Viaţa medicală“ în 1991 (Băban A, Dumitraşcu DL. Somatizarea: un concept modern pentru un sindrom clinic clasic), se foloseşte curent termenul de somatizare pentru simptomele clinice neexplicate prin date obiective organice sau de laborator. Ceea ce pentru clinicieni poate fi o condiţie patologică stânjenitoare şi greu de tratat, pentru psihiatru a fost o tulburare psihică. De altfel, chiar în perspectiva laică, aceste suferinţe sunt de fapt adresate psihiatrului, ceea ce corespunde unui mod de raţionament medical depăşit.
   Până la apariţia sistemelor moderne de clasificare, aşa cum sunt Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – DSM) sau Clasificarea internaţională a maladiilor (International Classification of Diseases – ICD), acestor afecţiuni le-au fost atribuite diverse etichete, care au indus conduite terapeutice diferite, deseori confuze. Scopul acestui articol este prezentarea pe scurt a evoluţiei interpretării simptomelor somatice funcţionale în DSM, punctând principalele schimbări care au survenit în evaluarea şi diagnosticul acestor afecţiuni.

 

Perspective şi interpretări ale simptomelor somatice funcţionale

 

   Tulburările somatoforme au fost de regulă descrise utilizând o serie de termeni care încercau să surprindă complexitatea tabloului clinic, respectiv interacţiunea între fizic şi psihic. Termeni precum psihogenic, psihosomatic, conversie, hipocondrie, somatizare, isterie etc. au fost adesea utilizaţi pentru a descrie un tablou clinic similar.
   Istoric, câteva momente au contribuit la dezvoltarea domeniului aşa cum este el astăzi. În 1682, Sydenham realizează o primă descriere mai sistematică a simptomelor fizice şi psihice întâlnite în cadrul acestor tulburări, introducând distincţia (fără o fundamentare ştiinţifică) dintre isterie (întâlnită, conform autorului, cu precădere la femei) şi hipocondria (mai frecventă în rândul bărbaţilor). Un secol mai târziu, Sims descrie isteria ca fiind asociată cu o dispoziţie afectivă fluctuantă, pe când hipocondria este mai degrabă caracterizată de melancolie. Un pas important este făcut de Briquet în secolul XIX, când publică descrierea detaliată a 430 de cazuri de isterie; ulterior, Reynold şi Charcot continuă să investigheze aceste cazuri şi concluzionează că isteria este o boală a sistemului nervos central. În 1892, Freud şi Breuer oferă noi perspective asupra acestei afecţiuni, fiind văzută ca o transformare a distresului emoţional în simptome organice, numită ulterior tulburare de conversie. Freud atribuie apariţia tulburărilor de conversie unor mecanisme psihice inconştiente care redirecţionează energia mentală spre corp în încercarea de a evita distresul mental.
   Isteria, diagnosticul frecvent folosit timp de mai multe decenii, este înlocuit de Stekel, unul din urmaşii lui Freud, cu termenul de somatizare. Odată cu cercetările lui Lipowski (1988), medic canadian de origine poloneză, înţelegerea, explicarea şi abordarea terapeutică a pacienţilor cu simptome psihosomatice intră într-o nouă eră, bazată pe evidenţe ştiinţifice. Totodată, Lipowski este fondatorul specialităţii numite „consultaţia de legătură“, care are la bază interacţiunea circulară dintre somatic şi psihic, cu toate implicaţiile pe care le presupune pentru diagnosticare şi terapie.
   Practica clinică, cercetarea şi publicaţiile s-au modificat semnificativ când au apărut primele sisteme moderne de clasificare a tulburărilor de natură psihosomatică (Fava şi Sonino, 2005).

 

DSM I

 

   În 1952, apare prima versiune a Manualului de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale – DSM I. Abordarea din DSM I este profund influenţată de contextul sociopolitic al acelei perioade, majoritatea tulburărilor mentale sunt văzute ca fiind consecinţa serviciului militar, respectiv a implicării în război.
   Un alt aspect care merită menţionat este faptul că mulţi dintre autorii manualului DSM I erau influenţaţi de teoria psihanalitică. Acest lucru poate fi remarcat cu uşurinţă din faptul că toate tulburările mentale, cu excepţia celor cerebrale organice şi a deficienţelor mentale, erau văzute ca expresii viscerale ale emoţiilor reprimate. În categoria de tulburări psiho-fiziologice autonome şi viscerale au fost incluse cu precădere tulburările psihosomatice, subcategorizate în „reacţii“ ale unor sisteme de organe (ex.: cardiovasculare, gastrointestinale, genito-urinare, endocrine etc.) şi asociate cu o varietate de simptome cum ar fi dureri de cap, de spate, probleme respiratorii etc.

 

DSM II

 

   A doua ediţie a DSM a fost publicată în 1968, perioadă în care s-a conturat interesul comunităţii ştiinţifice pentru datele empirice şi pentru o cercetare riguroasă, controlată. Deşi se constată un progres în abordarea tulburărilor psihosomatice, totuşi, cele mai multe afecţiuni incluse în DSM II sunt în continuare abordate prin prisma modelului biomedical, în defavoarea celui biopsihosocial.
   În această ediţie a manualului se renunţă la termenul „reacţii“ şi la cel de „visceral“; terminologia include acum termeni precum „nevroze“, „psihoze“ sau „tulburări“. Afecţiunile psihosomatice devin tulburări psihofiziologice, criteriile de diagnostic rămânând în mare parte aceleaşi (Gitlin şi colab., 2004).

 

DSM III

 

   Doisprezece ani mai târziu, în 1980, apare DSM III. Principalele modificări incluse în această ediţie includ: (1) denumirea afecţiunilor ca „tulburări“; (2) prezentarea unor criterii specifice pentru a fi utilizate în stabilirea diagnosticului nosologic; (3) organizarea categoriilor de diagnostic într-o manieră ierarhică; (4) organizarea manualului de diagnostic într-un format multiaxial în care sunt incluse tulburările de personalitate, stresorii şi funcţionarea globală (Oken, 2009).
   Categoria tulburărilor psihofiziologice nu mai este inclusă în această ediţie, în locul ei fiind adăugată categoria factori psihologici care afectează condiţiile fizice. Această categorie se defineşte în principal prin procesele psihologice care pot influenţa condiţiile fizice (biologice). Deşi structura multiaxială este menită să încurajeze o abordare mai dinamică, ce poate incorpora mai bine perspectiva socială, psihologică şi medicală, natura categoriei realizate pentru aceste tulburări a contribuit la plasarea acesteia la finalul ierarhiei, ceea ce a dus la perceperea acestei categorii ca fiind mai puţin importantă.
   DSM III include şi o descriere a tulburărilor de somatizare, caracterizate prin simptome fizice ce nu pot fi explicate de factori organici. Aici sunt incluse isteria, hipocondria şi somatizarea. Justificarea acestei categorizări a fost aceea de a înlocui eticheta de nevroză pusă acestor simptome.

 

DSM IV

 

   Având aceleaşi design şi structură ca predecesorul său, DSM IV apare în 1994 (iar ediţia revizuită în anul 2000). Studiile derulate între cele două ediţii ale DSM au contribuit la rafinarea criteriilor de diagnostic şi la reorganizarea unor categorii nosologice. În ceea ce priveşte tulburările psihosomatice, apar câteva modificări; astfel, tulburarea de somatizare, tulburarea de conversie, tulburarea algică, hipocondria, tulburarea dismorfică corporală şi tulburarea somatoformă sunt incluse în această categorie.

 

DSM V

 

   Cea mai recentă variantă a DSM a fost publicată în 2013. DSM V include mai multe schimbări ce vizează în principal reducerea numărului de categorii şi subcategorii nosologice, înlăturarea simptomelor medicale neexplicate şi focalizarea pe simptome pozitive.
   Tulburările de somatizare şi factorii psihologici care afectează o condiţie medicală se regăsesc acum în cadrul categoriei simptome somatice şi tulburări relaţionate. Categoriile tulburare de somatizare, hipocondrie şi tulburare somatoformă au fost eliminate. Conform noii categorizări, pacienţii care, spre exemplu, au dureri cronice pot fi acum diagnosticaţi cu simptome somatice sau cu factori psihologici care afectează o condiţie medicală.
   Diagnosticul de simptome somatice (SSD) nu mai necesită acum un număr specific de simptome, aşa cum se întâmpla în cazul DSM IV; această categorie se caracterizează prin simptome somatice care sunt fie foarte stresante pentru pacient, fie interferează semnificativ cu funcţionarea obişnuită prin gânduri şi emoţii disproporţionate sau comportamente disfuncţionale. Un element-cheie pentru diagnosticarea acestor tulburări în DSM V este faptul că simptomele somatice nu mai trebuie să fie neexplicate, aşa cum se întâmpla în DSM IV – comorbidităţi precum afecţiunile cardiovasculare sau cancerul (care trebuiau anterior excluse) pot fi acum luate în calcul în diagnosticul SSD. De altfel, criteriile DSM V au fost în general reformulate pentru a ţine cont într-o măsură cât mai mare de gândurile, emoţiile şi comportamentele pacienţilor, respectiv pentru a se baza mai puţin pe pattern-uri stricte de asociere a simptomelor somatice şi mai mult pe trăirile subiective ale pacienţilor.

 

Concluzii

 

   Articolul de faţă a avut ca scop prezentarea sintetică a evoluţiei tulburărilor psihosomatice în Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, punctând principalele provocări din ultimii ani. Acestea trebuie cunoscute bine de medicii generalişti şi de cei cu orice altă specialitate, spre a putea oferi o îngrijire cât mai bună unei categorii de bolnavi dificili, neînţeleşi, supuşi unor acte medicale inutile şi riscante.
   Nevoia unei clasificări utile pentru diagnostic şi tratament a simptomelor psihosomatice a constituit o preocupare constantă în istoria medicinii. În ultimele decenii, sistemele moderne de diagnostic au avut dificultăţi în a stabili un consens privind denumirea şi diagnosticul acestor tulburări. Recomandările au variat de la omiterea integrală a acestei categorii de diagnostic la reducerea criteriilor de diagnostic în vederea surprinderii cazurilor mai puţin severe.
   Pentru diagnosticarea simptomelor psihosomatice, categoriile utilizate anterior (tulburarea de somatizare, hipocondria, tulburarea de conversie, tulburarea somatoformă) au fost înlocuite începând cu anul 2013 cu cea de simptome somatice şi tulburări relaţionate în care accentul cade pe experienţa subiectivă a pacientului (fără a mai fi cuantificat numărul de simptome) şi pe gradul de disconfort şi disfuncţionalitate provocat.

 


Notă autor:

Bibliografie

1. American Psychiatric Association (1952). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. 1st ed. Washington, DC: American Psychiatric Association

2. American Psychiatric Association (1968). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders 2nd ed. Washington, DC: American Psychiatric Association

3. American Psychiatric Association (1980). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders 3nd ed. Washington, DC: American Psychiatric Association

4. American Psychiatric Association (1994). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders 4nd ed. Washington, DC: American Psychiatric Association

5. American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders 5th ed. Arlington, VA: American Psychiatric Publishing

6. Fava GA, Sonino N. (2005). The clinical domains of psychosomatics medicine. J Clin Psychiatry, 66, 849-58

7. Gitlin DF, Levenson JL, Lyketsos CG. (2004). Psychosomatic medicine: a new psychiatric subspecialty. Acad Psychiatry, 28, 4-11

8. Lipowski ZJ. (1988). Somatization: The concept and its clinical application. Am J Psychiat, 145, 1358-68

9. Oken D. (2007). Evolution of psychosomatic diagnosis in DSM. Psychosom Med, 69, 830-1

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe