În
secolul XIX, în Principatele Române, în condiţiile inexistenţei unui sistem
sanitar, a lipsei de medici autohtoni (Şcoala de Medicină din Bucureşti
înfiinţată de Davila şi Nicolae Kretzulescu datează din 1857) au sosit, dornici
spre a-şi exercita profesiunea, dar şi de îmbogăţire, medici străini. Abia
odată cu Davila lucrurile au început să intre pe un făgaş occidentalizant: un
consiliu verifica diplomele şi supraveghea practica medicală.
Scriitoarea
Ioana Pârvulescu, în documentata sa carte1 închinată secolului XIX,
îl citează pe doctorul [Constantin I.] Angelescu amintind îndemnul lui Davila:
„«Spunea elevilor săi să meargă, când vor deveni doctori, de preferinţă în căsuţa
ţăranului şi să se silească să nu mai fie nevoie de doctori străini în ţară.
Mulţi din generaţia de atunci au făcut un adevărat apostolat în medicină după
sfaturile marelui Davila. [...] Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm
mituiţi. L-am ascultat cu multă religiozitate.»“. Ceea ce nu înseamnă că Davila
devenise xenofob şi că şi-ar fi dorit să-i alunge pe medicii străini.
Nicidecum. Celor devotaţi profesiei le recunoştea meritele. Chiar pe unul
dintre ei, urât de o mare parte a tagmei medicale, foarte iubit în schimb de
populaţie, îl preţuia, îl avea invitat la masă şi se interesa de metodele sale
neortodoxe de tratament. Acest „rebel“ aducea – respectând proporţiile – cu
Gregory House, diagnosticianul şi terapeutul nonconformist din serialul american
de enorm succes House, M.D.
Detractorii acestui House bucureştean îl acuzau că nu ar fi altceva decât un
escroc şi că nu ar avea studii medicale. Un vindecător şi un şarlatan de joasă
speţă. Acesta să fi fost Aloys Drasch?
Cel
mai aprig contestatar al lui Drasch, care uza în demersul său tăgăduitor şi de
prestanţa sa profesională şi socială, a fost prof. dr. C. D. Severeanu. În
amintirile sale, ilustrul chirurg, unul din primii elevi ai Şcolii româneşti de
medicină, scrie despre „intimatul“ Drasch astfel: „Nu ştiu dacă acesta avea
diplomă sau nu, şi ce fel de diplomă va fi avut. Ceea ce ştiu este că era un
mare farsor, un şmecher aşa cum îi plăcea publicului. Prin extravaganţele lui,
prin mistificarea lumii, avea o clientelă numeroasă. (...) Hapurile lui Drasch
erau renumite în toată ţara. Ce erau acele hapuri? Erau compuse din răşină de
jalapaa zdrobită cu muchia toporului, iar bulgării şerauţ acoperiţi
cu praf de rugină de fier“. L-a întâlnit odată la Davila, unde ambii fuseseră
invitaţi la masă. A rămas uluit de apetitul şi setea exagerate ale lui Drasch
(a mâncat cât patru, plus un kilogram de şvaiţer, plus două sticle de vin). L-a
întrebat despre excentricele sale „metode terapeutice“. Acesta i-ar fi răspuns:„Domnule profesor, dacă aş face eu clientelă
ca d-ta, aş muri de foame. Lumea este proastă şi numai prin acrobaţie poţi să-i
storci tot ce vrei“. „Prin urmare,
conchide Severeanub, doctorul
Drasch a fost un şarlatan conştient“2 (s. n.). Potrivit dermatologului şi istoriografului Nicolae Vătămanu,
popularizator al cunoştinţelor ştiinţifice în mass-media, scriitor talentat
(evaluarea aparţine criticului Şerban Cioculescu), „Cel dintâi care l-a atacat
şpe Draschţ a fost Obedenaru. Medic tânăr, cult, bogat, cu strălucite succese
profesionale, cu o educaţie medicală pariziană de prim ordin, profesor al
Facultăţii de Medicină, Mihail Georgiade Obedenaru s-a legat totuşi de acest
medic al săracilor, adorat de mulţime. Verva lui răutăcioasă nu s-a exercitat
numai în Albumul de fotografii medicale
publicat în «Ghimpele» din 1868 [„« Să te faci cunoscut, asta e totul! Chiar
prin şarlatanism, dacă nu se poate altfel, după metoda lui Drasch şi a lui
Glück. Căci în lumea asta există şi iarba şi dintele, şi mai bine este să
mănânci decât să fii mâncat»“], ci mai ales în localizarea Amorul medic, comedia lui Molière jucată pe scena Teatrului
Naţional, în 1872. El înlocuieşte personajele autentice cu întruchiparea a
cinci doctori cărora le schimbă numele real. Obedenaruc îl aduce pe
scenă pe Drasch sub numele de «doctorul Bătăiosu», aluzie la purtările bruşte
ale acestuia.“3 Ivancea, un mitocan înavuţit, are pe Florica, o fată
de măritat, iubită de studentul în medicină Costică. Tatăl nubilei să nu audă
însă de măritiş, din teama de a nu rămâne singur la bătrâneţe. Fata dimpreună
cu doica sa pun la cale un plan care să-l înduplece pe bătrân. Florica se
preface bolnavă, iar părintele său disperat trimite după doctori. Cât mai
mulţi! Argatul bogătaşului reuşeşte să adune în jurul patului „bolnavei“
câţiva. Şi astfel îşi fac apariţia în scenă: dr. Răposatu (adică Mor); dr.
Nerodovici (adică Petre Protici, poreclit Prostici); dr. Bătăiosu (alias
Drasch), dr. Colică (nimeni altul decât Teofil Glück, care fusese medicul lui
Cuza Vodă); dr. Boiangescu (probabil G. Alexianu).3 Doctorul Mor era
un medic englez care „făcea treizeci de vizite pe oră“. Dar de unde numele? Apud Vătămanu3, Obedenaru
scria: „Când îi vine rumânului ceasul morţii, trebuie ca familia să-l cheme pe
englez, pentru că bietul pătimaş strigă mereu: Mor! Mor!“. Lui Protici „i se
recunoştea dibăcia în operaţii... de sconturi, mandate, remize“, în contrast cu
manualitatea de chirurg (Prostici). Adaptarea teatrală a lui Obedenaru este
după comedia-balet în trei acte
„L’Amour médecin“, muzica aparţinându-i lui J.-B. Lully.4 Doctorii
din piesa molierescă sunt în realitate patru dintre cei mai cunoscuţi medici de
la curtea Regelui Soare; numele acestora – cu rădăcină grecească – sunt
formulate astfel încât să le definească felul de a fi. Contribuţia la această
transformare patronimică ar fi aparţinut lui Boileau, prieten cu Molière.d
Nu ştim dacă o astfel de pastişă incisivă era permisă în „frumosul veac XIX“,
dar, în următorul, Tudor Arghezi a scris „Seringa“, o piesă de teatru cu cheie,
jucată, de asemenea, la Teatrul Naţional, în care personajele, sub masca unor
nume de scenă, erau somităţi medicale ce îl îngrijiseră cu devotament, însă
poetul fusese nemulţumit, fiind până la urmă „salvat“ miraculos, dar temporar,
de un histrion, dr. D. Grigoriu-Argeş. După mai mulţi ani, prof. dr. I.
Făgărăşanu a descoperit cauza suferinţelor revenite ale lui Arghezi; l-a tratat
chirurgical printr-o manevră simplă şi eficace. Ulterior, atitudinea autorului
„Florilor de mucigai“ s-a schimbat în favoarea medicilor „adevăraţi“. De care,
până la sfârşitul îndelungatei sale vieţi, a avut mereu nevoie.5
Cel
care a făcut, în mod gratuit, cel mai mare rău memoriei lui Drasch a fost C.
Bacalbaşa. Folosindu-se de ziarele timpului, el îi dedică şase pagini în
„Bucureştii de altădată“ (patru volume, din care primele două au fost reeditate
anul acesta, după aproape 90 de ani, la Humanitas), în care îl desfiinţează pur
şi simplu pe „şarlatan“, reproducând
anecdote, date biografice inexacte sau chiar false. „Acest gen de a expune
posterităţii faptele cuiva, după ureche, lăutăreşte, nu putea duce decât la
rezultatele demonstrate.“ Adică acelea ale unei distorsionări a adevărului
(istoric/iatroistoric).6 Constantin Bacalbaşa (1856–1935) a fost un
foarte cunoscut ziarist şi întemeietor de publicaţii, membru fondator al
Societăţii Presei şi preşedintele unui sindicat al ziariştilor. Unii jurnalişti
comit şi astăzi acest păcat: când pică pe câte un subiect gras, mistifică
adevărul pentru ca materialul să le iasă. Până la urmă, vor fi decredibilizaţi în
ochii opiniei publice.
Profesorul
Severeanu n-a ţinut un jurnal ci, în cel mai bun caz, nişte note (unele,
într-adevăr, datate). „Din amintirile mele“, extraordinară frescă istorică şi
iatroistorică a secolului XIX şi a primei treimi a secolului XX, e construită
din memorie, cu eventuala consultare a acelor însemnări făcute pe parcursul
îndelungatei sale vieţii. În cazul lui Drasch, căruia îi ignoră până şi
prenumele, nu a considerat oportun să clarifice informaţiile pe care le
deţinea, probabil, din zvon public. Nu se considera un memorialist autentic,
ci, mai degrabă, un povestitor şi cu atât mai puţin nu avea răgazul de a fi un
cercetător în domeniul istoriei medicinii. De aici, avantajul unei lecturi
lejere, dar şi dezavantajul lipsei de fiabilitate a unora dintre informaţii.
Structural, fiind un om al modernităţii pentru acea vreme, cu studii serioase
în ţări apusene, nu putea empatiza cu un „original“ precum vindecătorul
„Draci“, care mânca şi bea căpcăuneşte. Marele chirurg a trăit 90 de ani (1840–1930).
La 70, după ultima intervenţie executată pentru un chist de ovar, a decis să se
pensioneze: „N-am voit să cad după catedră, am voit să mă cobor“, i-ar fi spus
lui Iancu Jianu, cel care îl secundase la operaţie.7 Am văzut
repetat acest gest, chiar la ani mai puţini, în cazul profesorului Setlacec,
probabil şi din alte motive, nu neapărat legate de vârstă. Dar câţi alţi
chirurgi de frunte ai ţării acceptă o astfel de retragere, unii operând până
când legea intervine? Severeanu, după cum el însuşi relatează, l-a întâlnit pe
Drasch, invitaţi fiind amândoi de Davila, la un prânz. Când să fi avut loc acea
întâlnire? Din moment ce Drasch i se adresează cu „Domnule profesor“, înseamnă
că în 1873, cel mai devreme, când Severeanu devenise titular al catedrei de medicină
operatorie şi anatomie topografică şi împlinise 33 de ani, amfitrionul avea 45,
iar Drasch 61. Când începuse redactarea „Amintirilor...“, Severeanu se îndrepta
către vârsta patriarhilor biblici (primul din cele două volume a văzut lumina
tiparului când autorul împlinise 89 de ani). Or, de la prânzul din 1873 se
scursese mai bine de o jumătate de secol, Drasch şi Davila muriseră demult,
lumea se schimbase, România trecuse prin modificările esenţiale de după Primul
Război Mondial... Suficient timp pentru autor de a se căi şi a reveni asupra
unor păreri de odinioară. Drasch nu a beneficiat însă de indulgenţa
povestitorului, Severeanu grăbindu-se să lase posterităţii nu o justă cântărire
a vieţii şi activităţii acestuia, ci o anecdotă, dintre cele mai frecvent
colportate în legătură cu „şnapanul“. „Când se ducea la un bolnav, mai cu seamă
la cei mai depărtaţi, spunea că a doua zi când o veni să găsească pregătite
două pâini şi o sticlă cu vin. A doua zi, după ce mânca pâinile, bea vinul,
pleca spunând că avea să se gândească ce să dea bolnavului. La unii bolnavi le
prescria o soluţie de sulfat de fier (calaican) într-o sticlă, în alta tanin şi
recomanda bolnavului să bea o lingură din una şi peste un sfert de ceas din a
doua şi de va vedea scaun negru, este semn bun că se făcea bine. Cele două
soluţii în stomac făceau lichid negru, scaunele erau negre, iar bolnavul se
minuna de ştiinţa doctorului Drasch, iar dacă nu se făcea bine, spunea că nu
mai avea zile.“2
Obedenaru
a fost profesor de clinica bolilor de copii, folclorist şi filolog, ba chiar şi
diplomat – prim-secretar de legaţie (Roma), apoi ministru plenipotenţiar al
României (1874–1885) la Constantinopol şi Atena. Dar şi un publicist virulent,
încercându-şi pana cu succes la revista satirică „Ghimpele“ – publicaţia care nu răneşte, ci doar înţeapă, deşteaptă spiritul şi
îndreaptă moravurile. E doar o supoziţie că, dorind să îndrepte moravurile
confraţilor, el, care venise scăldat în luminile Apusului, admirator al
progresului ştiinţelor, inclusiv al celei medicale, l-a inclus în „ceata“ de
„înţepaţi“ şi pe mult hulitul Drasch. Pamfletul dialogat, unde colegii lui
Obedenaru erau caricaturizaţi cu răutate, s-a bucurat de „succes“ (iată că
gustul publicului nu a evoluat prea mult în această privinţă până în zilele
noastre). Totuşi, după câteva reprezentaţii, piesa a fost retrasă.
Doctorul
Drasch nu a avut însă numai detractori, ci şi mulţi prieteni. După moartea sa,
renumiţi iatroistorici l-au reabilitat în ochii posterităţii.
Până
acum nu s-a găsit un act care să confirme sau să infirme că Aloys Drasch s-ar
fi născut în 1812. Anul naşterii a fost dedus printr-un calcul simplu: a murit
la 75 de ani, în 1887. Şi, poate, nici n-ar fi meritat efortul, decât dacă
vreun cercetător acribios şi-ar fi propus să facă investigaţii la
oficialităţile din Stiria. Dar în ce localitate anume? Stiria (Steiermark) este
un stat federal din sud-estul Austrei, al doilea land ca suprafaţă, având
capitala la Graz. Fireşte, datele sunt aduse la zi şi nu din anul amintit, când
Austria era învinsă alături de Franţa, pe care o sprijinise în campania
napoleoniană îndreptată împotriva Rusiei. E sigur că Drasch (Aloys şi nu
Ludovic, austriac şi nu croat) a venit în ţară în 1844 (şi nu în 1836, cum
scrie Bacalbaşa), deci la vârsta de 32 de ani, pentru că numele său e găsit în
scriptele vremii – Monitorul Oficial „sau măcar unul din rapoartele Serviciului
sanitar, cum ar fi cel din 1907, alcătuit de dr. Al. Obregia, [unde cel care ar
fi căutat l-ar fi] găsit înscris în «Tabloul nominal al medicilor cu liberă
practică până la 1866», la nr. 88, pe Drasch Al., cu liberă practică în ţara
noastră din 1844“.3 În felul acesta, se răspunde şi celor care îi
contestau pregătirea superioară (Severeanu, Bacalbaşa, Al. Marcovici – profesor
de clinică medicală la Colţea). De la Davila încoace, nimeni nu putea practica
medicina în Principate fără a poseda o diplomă în acest sens. Drasch îşi
susţinuse la Viena, în 1843, teza de doctorat cu titlul Cogitationes circa ophthalmiam glaucomatosam, în traducere (foarte)
liberă: observaţii asupra glaucomatozei peştilor, deci o lucrare experimentală.
La Viena, l-ar fi îngrijit şi vindecat pe generalul Gheorghe Magheru, refugiat
aici după Revoluţia din 1848, care ar fi suferit de „un început de tuberculoză“
sau o afecţiune gastrică. Magheru l-ar fi sfătuit să plece în Ţara Românească.
„De data asta nu mai fusese vorba de celebrele lui panglici revulsive pe care
le aplica pe gât după ce scarifica pielea cu un instrument special, nici de
hapurile cu
sabur, nici de violenţele sau ingeniozităţile lui sau alte leacuri
băbeşti. După unele detalii consemnate de prieteni, Drasch prescrisese o cură
dietetică cu lapte, ouă, mese repetate, plimbări scurte, somn prelungit. Se
menţinuse deci pe linia unui tratament igieno-dietetic.“3 Povestea
despre tratamentul aplicat lui Magheru, adevărată sau nu, este probabil
preluată din cartea lui Emil Cerchez8, care îşi aminteşte despre
doctorul Drasch: „pentru curmarea unor friguri din copilărie, înghiţisem mai
multe duzine din aceste hapuri roşiatice, aşezate cu regulă într-o cutiuţă
rotundă şi plină de un praf gălbui“. Şi în continuare: „El venise în ţară
precedat de o mare faimă. La 1849 avusese prilejul să îngrijească la Viena pe
Generalul Gheorghe Magheru, retras acolo după evenimentele dela 1848. Acest
vechiu ostaş, care în capul pandurilor luptase alături de ruşi în 1828 şi
strânsese alţi panduri, peste Olt, ca să se lupte acum împotriva lor, zăcea
bolnav de moarte, într-o odăiţă din Leopoldstrasse No. 4. Şi ce făcuse, ce
dresese, nu ştiu, dar îl puse pe picioare. Cine ştie dacă această lecuire n-o
fi determinat pe Magheru să îndemne pe Drasch a se stabili în ţară? (...)
Recunoştinţa, de obiceiu, nu închide gura, şi vestea vindecării lui Magheru
făcuse destulă vâlvă ca să-i asigure de la început o numeroasă clientelă“. Cred
însă că şi Cerchez, la rându-i, s-a inspirat dintr-o lucrare mai veche, apărută
la 1885: „Minunele Doctorului Drasch“ de Un Amic.9 Întorcându-se dup’uă emigraţiune în patrie, amicul are
o surpriză: „Cinci aniˇ în urmă, treceˇnd pe la otelul Concordia din Bucurescĭ,
veˇduĭ în pórta oteluluĭ un om ca de vre uă şeĭ-decĭ de anĭ, care sta acolo
asceptând seˇ i se aducă uă trăsură. El mi se păru gras şi rumen la faţă, cu
privirea plina de vioiĭciune şi cu un aer de sănătate reˇspândit în espresiunea
trăsurelor chipului seˇuˇ şi în tóte mişcările sele. Eu îl priviĭ cât-va timp
cu curiositate; fisionomia aceluiˇ om nu’mĭ era streină, dar nu’mĭ puteam
aminti cine era, de óre-ce nu meˇ maĭ îndoiam că’mi era cunoscut şi că nu era ântéia’óră că’l vedeam“. Omul
gras şi rumen la faţă nu era altcineva decât Magheru. După ce s-au revăzut şi
recunoscut, paşoptistul i-a povestit amicului comun cât de bine l-a tratat
Drasch, scăpându-l de la moarte: „Eu care
me disperasem d’a meˇ mai însăneˇtoşi şi care nu mai credeam să mai calc
pămêntul ţerei mele!“.
Până
a se stabili la Bucureşti, Drasch a lucrat la Călăraşi, Târgovişte, în judeţul
Ialomiţa, la Mizil şi Buzău.10 La Colţea, acorda consultaţii pentru
„morbe de piele, scrofule şi sifilitice“ într-un serviciu înfiinţat de acelaşi
fondator al medicinii româneşti, Carol Davila, unde aceste „prestaţii“ erau
gratuite. Vignali, Jurawieski, Turnescu, Pană, Fialla, Cobici, Poliso şi
Sarrhos sunt ceilalţi colegi ai lui Drasch, care, în diferite zile ale
săptămâni, dădeau consultaţii fără plată în acelaşi dispensar bucureştean. A
locuit mai întâi într-o cameră a hotelului „Avram“, vizavi de dealul
Patriarhiei, pe strada Bibescu Vodă. Tot acolo dădea şi consultaţii unei
mulţimi din ce în ce mai numeroase, clientelă care îi „stânjenea“ pe colegii
săi. Desfăşurând o adevărată investigaţie detectivistică, dr. Alex
Raicoviceanu, pe la mijlocul
secolului trecut, identifică odaia de hotel (cu
nr. 9), unde oferea consultaţii, separată printr-o uşă „secretă“ de o alta de
25 mp. „Dr. Drasch plătea pentru această cameră, enorma sumă de 4 lei pe zi.“
Un birou mare era tot timpul plin de cărţi (de fapt, o masă simplă de lemn
negeluit; Drasch era o persoană instruită, amator, inclusiv, de literatură nemedicală).
Proprietarul hotelului i-a povestit investigatorului felul în care Drasch îşi
evalua onorariile. Dacă informaţiile din rândurile anterioare nu au cine ştie
ce importanţă, cele care urmează, poate că da. Bătrânul senator Cărbunescu,
fiind tratat şi vindecat de o boală grea, i-a oferit un fişic de 50 de
napoleoni. „ştiind că acesta este bogat, [Drasch] a aruncat fişicul după dânsul
spunându-i că pretinde 100 de napoleoni, fiindcă este bogat şi deci să
plătească şi pentru cei cărora le dădea consultaţiuni şi medicamente gratuite.
Clientul său văzând că are dreptate s’a executat şi a plătit onorariul corect.“11
Reproducem
acum portretul în cuvinte pe care i
l-a schiţat lui Drasch medicul-scriitor Em. Dorian, în baza descrierilor unor
bătrâni ce îl cunoscuseră, dar şi a unei fotografii (pe care noi nu am
identificat-o). „Era un bărbat foarte înalt, cu mâini şi picioare neobişnuit de
lungi, uscăţiv, dar puternic. Fotografia pe care i-am văzut-o arăta un cap cu
trăsături marcate, o frunte înaltă, ochi profunzi, expresivi şi o barbă scurtă,
care-i dădea un aer de nobleţe intelectuală. Din toată figura lui se degaja o
energie deosebită, care cucerea. Purta întotdeauna o pălărie cu margini foarte
largi, avea un mers apăsat, foarte impunător, un glas de bas adânc, fierbinte,
vorba îi era poruncitoare, bruscă, şi în tot ce spunea vibra o siguranţă, care
dădea impresia că este o autoritate în ştiinţa medicală a timpului.“12
Vătămanu completează descrierea: pentru mâinile şi picioarele lui atât de mari,
nu se găseau mănuşi şi ghete potrivite – de aceea le aducea din Suedia. Purta
redingotă, care-l făcea şi mai înalt. Pălăriile lui negre erau „cât o corabie“,
bastonul, „mai curând un ciomag noduros“. Se povestea că „Iarna dormea fără foc
în sobă, că nu purta căciulă, flanelă, şoşoni sau blană, ceea ce se potriveşte
cu obişnuinţa băilor reci, al căror adept convins era“. Scriitorul e dublat de
medic, astfel încât Nicolae Vătămanu emite ipoteza că Drasch era un gigant
acromegal şi că formidabilul său apetit s-ar fi datorat unui diabet. Dacă ar fi
fost un diabet zaharat, la „regimul său alimentar“, care îi uluia pe
contemporani, ar fi devenit obez şi, oricum, n-ar fi atins vârsta de 75 de ani.
Două pâini şi vinul dintr-o sticlă erau un fleac. Şapte-opt fripturi la rând puteau
fi o parte a meniului la prânz, după spusele lui Cerchez. În condiţiile unui
diabet insipid, necunoscut în acea vreme, sugerat de posibila disfuncţie
endocrină, prognosticul ad vitam ar
fi fost acelaşi. Înfăţişarea, siguranţa de sine, vocea profundă, româna, pe
care o învăţase bine, deşi o vorbea cu accent german, vestimentaţia erau parte
a arsenalului său terapeutic. De altfel, dascălii multor generaţii de medici
spuneau studenţilor la cursurile inaugurale că o persoană pesimistă, temătoare,
cu o înfăţişare fizică dezagreabilă, cu varii ticuri, suferind de balbism, cu
handicapuri fizice majore, incapabilă să asculte cu răbdare plângerile
pacientului, să-i ofere răspunsuri pe măsura posibilităţilor lui de înţelegere,
nu ar trebui să îmbrăţişeze profesia medicală. Aceste exigenţe au fost...
abolite, în timp.
Gh.
Brătescu precizează3 că în Adaosul
la Repertoriul medicilor, farmaciştilor
şi veterinarilor, publicat de V. Gomoiu (1941), este reprodusă fotografia
bustului lui A. Drasch, bust de care s-a preocupat în epocă N. Flevae.
„Probabil că circumstanţele politice n-au fost însă favorabile instalării
bustului în spaţiul public“.
aPlantă din familia convulvaceelor. Varianta
originară din Mexic are o rădăcină răşinoasă cu proprietăţi purgative. Sub
formă de pulbere, se utilizează în farmacii. „Primo saignare, deinde purgare, postea cliysterium donare“ –
metodă terapeutică a medicilor din timpul lui Molière, cu o persistenţă
temporală apreciabilă, ironizată de acesta în „Bolnavul închipuit“.
bC. D. Severeanu a creat învăţământul superior
chirurgical; a inovat procedee şi tehnici chirurgicale care au constituit
priorităţi nu numai naţionale, ci şi mondiale. A efectuat prima rahianestezie
cu cocaină; a iniţiat sutura peretelui abdominal în straturi anatomice; a
practicat decapitarea femurului în luxaţiile ireductibile de şold etc.
cColaboratori la „Ghimpele“ (1866–1879), în
afară de doctorul Mihail Georgiade Obedenaru, au fost şi I. L. Caragiale, ba
chiar şi debutantul Alexandru Macedonski. „În Franţa, Obedenaru a făcut parte
dimpreună cu Mistral, cu Roqueferrier, cu Roumanille, cu Tourtoulon şi alţii,
din juriul care l-a încoronat în 1878 pe Vasile Alecsandri pentru Cântecul gintei latine.“ (Nicolae
Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, ediţie îngrijită de Andrei Pippidi, Ed.
Domino, Bucureşti, 2007). Regretabil, Georgiade Obedenaru s-a sinucis, la
Atena, la vârsta de 46 de ani. Depresia se pare că ar fi avut cauze
sentimentale.
dCelebra comedie a lui Molière în trei acte şi
în proză (şi nu în două acte cum susţin sursele că ar fi fost traducerea şi
adaptarea satirică a lui Obedenaru), scrisă în 1665, are ca personaje pe: M.
Filerin, nimeni altul decât M. Yvelin, premier
médicin de Madame; M. Macroton, adică cel care vorbeşte rar (care e
Guenaut, primul medic al Reginei); M. Bachis (cel care scheaună, latră,
mormăie) este Esprit, premier médicin de
Monsieur; Desfonandrès (omorâtorul de oameni) e Béda des Fougerais, care,
deşi nu aparţinea Curţii, e invitat adesea în consult; Tomes (cel care taie sau
sângerează) e d’Aquin, cel căruia i se va imputa moartea Mariei Thereza în urma
unor sângerări pe care i le-a făcut la un picior.
eNicolae Fleva, politician, ministru şi primar
al Capitalei, s-a folosit de popularitatea lui Drasch pentru ca la moartea
acestuia să atragă atenţia (indirect) asupra sa. În acest sens, a făcut chetă
pentru realizarea unui bust. Gomoiu confirmă existenţa acestei sculpturi,
precizând că, deocamdată, autorul ei este necunoscut.