Despre statuile colosale (de 38 și 58 de metri) știam doar că fuseseră realizate la mijlocul secolului al VI-lea și că fuseseră distruse în 2001. În prezentările televizate s-a menţionat că era vorba despre un sit înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO (foto).

Am pornit din Kabul pe un drum lung și greu, traversând teritorii aride (deșert, de-a binelea), dar și locuri de o frumuseţe neînchipuită. Am ajuns la destinaţie după aproape 50 de ore, din fericire fără incidente mari.

Ţinta misiunii includea discuţii cu profesioniștii locali din Sănătate, predarea unor materiale și reactivi, pregătirea și susţinerea unui atelier de lucru (teoretic și practic) cu cei care lucrau în Bamiyan, o masă rotundă împreună cu colegi din Bamiyan și din zonele învecinate și „orice ar mai fi fost necesar să fie făcut”.

Chiar dacă deplasările la Herat (815 kilometri) sau Kandahar (495 kilometri) sunt mai ușor de făcut (fie că este vorba de avion, în primul caz, fie că este vorba despre un drum asfaltat în bună parte), experienţa Bamiyan (circa 200 kilometri) m-a făcut ca ulterior să mă gândesc de cel puţin două ori înainte de a spune „Da”.

La Herat situaţia cea mai dificilă și îngrijorătoare este aterizarea. Apare senzaţia că avionul va intra în munte, apoi într-un râu, dar excelenţii piloţi olandezi redresează nava și ajung cu bine la sol.

Doi centimetri de praf

Despre partea tehnică și știinţifică a misiunii nu am să vorbesc mai mult. Lucrurile au decurs cu bine. În schimb, am să povestesc pentru cei dornici de aventură vizita făcută la „Ansamblul de la Bamiyan”.

Dorinţa de a vedea „o dată în viaţă” urmele operelor de artă și peșterile călugărilor din muntele Hindukuș m-a determinat ca împreună cu un coleg să pornim, pe jos, într-acolo.

Acum, pot istorisi liniștit. Atunci, tot liniștiţi eram (și ignoranţi în ceea ce privește pericolele). Așa cum, în timpul călătoriei prin deșert, oricând ar fi fost posibil să apară indivizi care să ne facă să dispărem (și cine să mai dea de noi?), acum, pe drumul prăfuit (un strat de doi centimetri de praf am scuturat de pe pantofi și haine), printre case în care nu se vedea nici ţipenie și pe lângă culturi viu colorate, doi naivi neștiutori ai limbii locale mergeam, fotografiam și ne bucuram că avem ocazia să vizităm acele locuri.

În faţa muntelui care adăpostea înainte de 2001 cele două uriașe statui am rămas o vreme fără cuvinte. A fost și un adânc sentiment de mâhnire, înlănţuit cu puţină teamă. Dar apoi am „intrat în munte”. Aveam senzaţia că suntem supravegheaţi (și chiar eram, relativ discret). În peșterile săpate, în chiliile în care pe vremuri se puteau observa icoane, totul era scrijelit atât de energic încât nu se mai putea distinge aproape nimic.

Priveam tăcuţi, fără să ne vină să credem ce vedem. Am plecat și destul de mult timp nu am scos nicio vorbă. Ajungând în „oraș” am aflat că am trecut prin locuri unde se află... sediul talibanilor. Toţi se bucurau că ne-am întors cu bine. Dar noi! Unii spuneau că ne-au ferit bărbile netunse de multă vreme; eu cred că a fost doar grija Celui de Sus.

În lumea largă sunt multe de văzut și explorat. Cunosc persoane care își doresc foarte mult să meargă în zone dificile, în zone de război, să ajute, să intre în echipe precum cele ale Médecins Sans Frontières. Eu însă le spun sau le-aș spune tuturor: „Nu știţi ce cereţi; aveţi destule de făcut acasă; avem și aici persoane necăjite și bolnavi care au nevoie de empatie, de ajutor, de susţinere”. Și chiar așa este!

Citiți și: Nimic nu este întâmplător