Nemulţumirile Asociaţiei Doctorilor în Medicină Stomatologi nu erau
provocate doar de corupţia pe care o acuzau – observată la diferitele niveluri
ierarhice oficiale ale sistemului sanitar din anii ’30–’40 ai secolului trecut
– cu privire la tolerarea practicii dentistice clandestine, ci şi în legătură
cu faptul că foşti „ucenici“ în cabinetele medicilor titraţi, numiţi şi „dentişti
mecanicieni“1 cu studii elementare sau gimnaziale adesea incomplete,
uzurpau titluri academice intitulându-se „doctori“. Asociaţii similare s-au înfiinţat
la Iaşi şi Cluj – unde Clinica de Stomatologie (1932) era condusă de celebrul
profesor Ioan Aleman (1891–1948), discipol al întemeietorului acestei
discipline în Ardeal, Gh. Bilaşcu. Chirurgul maxilo-facial I. Aleman, care a
demonstrat legătura ce există între Stomatologie şi Medicină (în sensul unităţii
sistemelor şi aparatelor organismului, n.n.), afirmând, totodată, că
„stomatologia nu este o meserie, ci o ştiinţă“, a fost preşedinte de onoare al
Asociaţiei (Generale) a Doctorilor în Medicină Stomatologi de la Bucureşti.2
În 1938, la Facultatea de Medicină din Iaşi, se înfiinţează o Conferinţă de
Stomatologie, concomitent cu Societatea Română de Stomatologie1.
Un referat ajuns pe biroul ministrului sănătăţii şi ocrotirilor sociale,
provenind de la Direcţia personalului acestei instituţii, informează că „dentiştii
cu practică redusă N. Nicolae din Calea Victoriei 77, R. Mayer, str. Episcopiei
6, V. Leon, Bd. Elisabeta 24, şi M. Calman din str. Gabroveni 18 îşi însuşesc în
mod public titlul de doctor pe care nu-l posedă“. Iar referentul cere aprobarea
înaltului demnitar pentru a se lua măsuri contra „susnumiţilor“a, în
baza art. 20 din legea pentru exerciţiul dentisticii3. Răspunsul
oficialităţii va fi categoric: să se ia măsuri
(fireşte! Dar, de către cine?), iar în adaos, precizarea: „Avem onoare a vă
comunica că (sic) libera practică a
dentisticii nu se poate acorda decât [numai] doctorilor în medicină, cari, pe lângă
dreptul de liberă practică în ţară, dovedesc că s’au specializat în această
ramură a medicinei la o universitate sau şcoală de specialitate recunoscută.
Conform art. 82 al legei sanitare, libera practică nu poate (sic) avea decât cetăţenii români, fără
nici o excepţiune, fie chiar de reciprocitate“. Semnează (indescifrabil), un
secretar de stat şi directorul general al Direcţiei personalului. La 30 iunie
1938, ia fiinţă Societatea Română de Stomatologie (SRS) cu sediul la Spitalul
Colţea. În art. 7 al statutului acestei societăţi se făcea menţiunea expresă că
„pentru a fi membru în SRS, solicitantul trebuia să fie doctor în medicină şi
chirurgie“4. Până
în 1948, acest titlu se acorda tuturor absolvenţilor
facultăţilor de medicină care îşi tipăreau şi susţineau o teză de „doctor în
medicină şi chirurgie“. Era un eveniment deosebit din viaţa profesională a
viitorului medic. Ulterior (după 1960), pe diplomele de absolvire ale celor
care susţinuseră examenul de stat şi efectuaseră o lucrare de diplomă s-a aplicat
ştampila de „doctor-medic“. O seamă de şarlatani şi-au însuşit aceste
titulaturi în baza cărora sperau să-şi atragă în mod ilicit clientelă. Dentiştii
ambulanţi care au apărut după 1989, trecând Prutul, îndeosebi în judeţe din
Moldova, asigurau pacienţii în legătură cu atestarea lor academică.
Nu ştim dacă Marin D. Băjan zis Mitran din satul Cotorani îşi zicea
„doctor“, dar pacienţii – care, cuminţi, şezând în paiele a trei căruţe din
ograda sa, acoperiţi pe chicioare
(vremea fiind rece) cu scoarţe de lână, aşteptându-şi rândul „la vizită“ –, îl
considerau aşa. Suferinzi de varii boli trupeşti, inclusiv dentare, veniseră la
consultaţii şi tratament de cu zori, după cum află un colectiv în inspecţie,
condus de medicul primar dr. G. Mândreanu, flancat de primarul comunei Baciu,
judeţul Vlaşca, şi de agentul sanitar al cercului Purani, Radu Voica, „brigadă“
pusă pe drum de reclamaţia existentă, cum
că Marin practică ilicit medicina. Luând declaraţii pacienţilor, medicul
află că majoritatea dorea să i se pună ventuze cu sânge pe spate ori să fie înconsultată. „Doctorul“ Băjan D. Marin
– deşi foarte ocupat – acordă o „audienţă“ celor sosiţi în inspecţie şi astfel
dr. Mândreanu descoperă că acesta era de fapt un biet plugar.
– „Fac meseria asta de 20 de ani – recunoaşte acesta. Aplic ventuze cu sânge
şi fără sânge; tratez fracturi la oameni şi vite; scot măsele; tai de turbare
la vite şi oameni. Ca instrumente am: ventuze, un briceag, un cleşte de dinţi.
Recunosc că mi s’a atras atenţia, în mai multe rânduri să nu mai practic această
meserie, şi am gândit că nu o voi mai face, însă nu am putut scăpa de oamenii
care cer să le fac tratamente, să le aplic ventuze acolo unde cer ei, dar şi
unde cred eu de cuviinţă. Plată, primesc: cât vrea omul să plătească! De la
femeile tratate astăzi, am primit câte zece lei de ventuză. Femeii Lina Traian
Băluţă, măritată Florea Andrei, din judeţul Vlaşca, comuna Slobozia, care suferă
de dureri de cap, i-am pus ventuze pe pulpe – altădată pe… spate şi pe gambe –
că aşa a cerut ea!“
Când să semneze declaraţia, Băjan o face prin „punere de deget“, pentru
că… nu ştie carte. Nu e greu de imaginat ce se întâmpla ori se putea întâmpla,
când Băjan, în zelul său intervenţionist, perpetuat parcă din Evul Mediu, se
folosea de singurul său cleşte – din trusa „minimalistă“ cu trei instrumente –
spre a smulge măsele (fără a întrebuinţa nicio modalitate de sterilizare şi de
antisepsie). La urma-urmei, ce importanţă putea avea o măsea cariată, de vreme
ce în popor circula şi încă circulă expresia dispreţuitoare: aruncat ca o măsea stricată? Cât despre
unicul briceag – probabil „de tăiat sub limbă“ – în gălbinare (aici şi de
turbare, la vite şi om) pot fi cititate exemple din „Însemnările doctorului G.
Ulieru“: „S-a prezentat la consultaţii o femeie muşcată de un câine presupus
turbat, rugându-mă s-o tai sub limbă ca să-i «iasă căţeii». Am sfătuit-o să nu
mai umble după aşa ceva, ci să plece fără întârziere la Bucureşti, unde urma să
facă tratamentul ce se cere în astfel de cazuri. Ea s-a îndepărtat îngândurată.
A doua zi, am aflat că femeia a găsit în cătunul S… un potcovar care a tăiat-o
sub limbă. Iar la tratament nu se duce.“ Depun mărturie că în comunele pe care
le-am cutreierat, în diferite ipostaze, în anii ’60–’80 ai secolului trecut, tăiatul
sub limbă cu lama de ras şi extragerea – fără anestezie – cu cleştele a dinţilor,
erau „intervenţii terapeutice“ încă în uzul falşilor vindecători.
Arhivele păstrează însă şi ieremiada unui tânăr amârât, dornic să înveţe
dentistica în calitate de „ucenic“, dar care va avea neşansa de a fi tras pe
sfoară de un şnapan, certat totodată cu legea dar şi cu morala.
„Dle
Ministru!
Subsemnatul, rog respectuos să binevoiţi a lua la cunoştiinţă plângerea mea şi anume: În anul 1926, am
intrat ca ucenic la d-l Dentist Saul Herring, Rădăuţi, Piaţa Unirii 37, ca să
fac practică dentară. Practica avea să dureze 3 ani; pentru aceasta am trebuit să-i plătesc 10 000 lei. La
intrarea mea am şi dat 3 000 lei, restul am avut să-i dau după 3 ani. D-l
Dentist Herring însă în loc să mă instrueze
în meseria dentară m’a întrebuinţat la treburi casnice, aşa că trecând 3 ani am
ieşit fără să am o idee de meseria dentistică. Prin urmare nu-i eram obligat să-i
plătesc. Şi pe lângă toate sunt un băiat sărac, orfan de răsboiu. Când am
plecat dela d-l dentist Herring am intrat în practică la d-l Dr. H. Fuhrer spre
a învăţa ceva din meseria dentară. După 3–4 luni, d-l Herring m’a lăsat adus la Inspectoratul Muncii
unde mi s’a oprit să lucrez la d-l
Fuhrer, neavând dela d-l dentist Herring un certificat. La inspectorat m’a
silit d-l Herring să-i dau sau bani sau un accept de 7000 lei, ca girentă (sic) – mama mea, pentru ca să-mi dea un certificat. Neavând ce
face, i-am dat acceptul, ca să-mi dea certificatul, pe care mi-a şi dat. Dar
acum am aflat că d-l dentist Herring n’are nici-un drept de-a lucra, nici
dreptul de a da certificate. Deci vă rog respectuos să binevoiţi într-un fel a
mă înştiinţa de certificatul d-lui dentist S. Herring [dacă] are valoare şi [dacă
nu, de ce avea voie] să ia bani pe el5. Cu cel mai mare devotament
(ss, indescifrabil), Rădăuţi, str. Colonel Gheorghiu, No 10“
Rezoluţia referentului: Dl Herring
este dentist infirmat, deci certificatele eliberate de dânsul sunt nevalabile.
Să presupunem că scandalul n-ar fi luat amploare. Că – având girant pe
mama sa, tânărul ucenic ar fi obţinut, plătind escrocului Herring certificatul
de absolvire. Şi că, în baza acestuia – fără a fi învăţat ceva – şi-ar fi
deschis la rându-i un „cabinet“, practicând „dentistica.“ Astfel devenind el însuşi
un impostor, prezentându-se, poate, Onor. clientelei, ca doctor!
Un caz răsunător îl constituie plângerea dentistului H. Franz, prin
tragismul conţinutului acesteia faţă de nedreptatea ce crede că i se va face şi
insistenţa pe care a demonstrat-o trimiţând cererea sa la absolut toate autorităţile
timpului, inclusiv M.S. Regelui Ferdinand şi M.S. Reginei Maria. Dacă cele menţionate
sunt reale, atunci, într-adevăr avem de-a face cu o situaţie particulară:
„Domnule
Ministru,
Subsemnatul H. Franz, dentist din Petroşani, judeţul Hunedoara, cu
onoare vă înaintez următorul Memoriu:
În baza ordinului Ministerului No 152 285/929 şi 187 din 9 Ianuarie 1930b,
s’a ordonat închiderea cabinetului [meu] dentar pe motivul că n’aş avea anii de
practică necesari. Domnule Ministru, Regulamentul Ministerului Sănătăţei
prevede 15 ani de practică. Mie nu-mi lipsesc decât câteva luni ca să îndeplinesc
prevederile acestui Regulament, căci – conform documentelor înaintate la
Ministerul Sănătăţii, am început ucenicia de dentist în anul 1912, iar începând
din anul 1915, am lucrat ca dentist angajat, de 12 ani sunt independent şi
lucrez în cabinetul dentar propriu, profitând de o reputaţie rară în întreaga
Valea Jiului. Domnule Ministru, dacă s’ar executa prescrierile acestui
Regulament şi nu s’ar lua în considerare că abea câteva luni îmi lipsesc pentru
a fi îndeplinit 15 ani de practică, m’aţi distruge complect şi aţi nenoroci o
mare familie care trăieşte după mine. Sunt căsătorit, am un tată bătrân de 70
de ani, am doi fraţi minori, un frate al meu a murit la 15 Februarie de cea mai
grozvă boală, cancer la stomac, lăsând în urma lui o soţie şi patru copii
orfani, de cari trebuie să îngrijesc eu. Familia n’are nici o avere şi trebuie
susţinută de mine. Dacă mi se ia dreptul de a continua dentistica, rămân fără
nici o meserie, fără avere şi fără nicio sursă de câştig. [Iar aceasta] numai
pentru [faptul] că îmi lipsesc câteva luni dela îndeplinirea celor 15 ani prevăzuţi
de Regulament.
Domnule Ministru, dacă s’ar executa Regulamentul m’aţi distruge
pe mine şi aţi distruge o familie nenorocită, nu aşi (sic) mai putea să-mi găsesc alt mijloc [de trai] decât mijloacele
unui om disperat căci 7 guri flămânde aşteaptă pâine dela Dvs. Sunt convins că
regulamentele nu urmăresc distrugerea cetăţenilor, ci contrariu, sper, Domnule
Ministru, că se poate lua în considerare cariera mea dentistică de 18 ani şi
practica acestei meserii de 14 ani şi jumătate.
Domnule
Ministru,
În această disperată situaţie, vă rog atât eu cât şi întreaga mea
familie, de a face o excepţie, precum s’a
făcut în asemenea cazuri cu atât mai vârtos căci în cazul meu nu e vorba decât
de câteva luni. Vă rog respectuos să binevoiţi a dispune să mi se aprobe şi
mai departe libera practică în condiţiunile ca şi până acum. Având încredere în
bunăvoinţa Dvs., vă rog Domnule Ministru, să primiţi asigurarea deosebitei mele
consideraţiuni.
10 martie 1930, dentist H. Franz, str. Reg. Ferdinand, 35, Petroşani,
jud. Hunedoara.“
Referentul Ministerului: Ne întrunind
condiţiunile ord. circ. 106 734/1929, dl H. Franz nu are dreptul la practica
dentisticii. Iar în răspunsul oficial către Preşedinţia Consiliului de Miniştri,
funcţionarul scrie „că nu i se poate
aproba deschiderea cabinetului dentar (deci, acesta fusese deja închis), până la noi dispoziţiuni, cf ordinului 106
734/929 al acestui Minister, întrucât
dovedeşte numai 13 ani de practică şi nu 15 cât cer (sic) susmenţionatul ordin“6. În aceiaşi termeni Ministerul răspunde
diverselor foruri ale statului Inaltei Regenţe, Casei Regale etc.
Dura lex,
sed lex! Cum rămâne însă cu afirmaţia petentului că şi în alte cazuri s-ar
fi făcut „excepţii“?
*
Abia sub regimul instituit după 23 August, printr-un decret-lege
din 1945, de un sfidător populism, se acordă „pentru totdeauna libera practică a dentisticii“, prin derogare de
la art. 542 din Legea sanitară din 1935, următoarelor categorii de dentişti fără
studii superioare. Între acestea:
– Dentişti autorizaţi în
1923 şi infirmaţi în 1924, care au fost admişi cu dispensă de vârstă la
cursurile organizate de Ministerul Sănătăţii pe lângă Facultatea de Medicină
din Bucureşti şi Cluj, pe baza art. 549 din Legea Sanitară din 1930, şi care deşi
au trecut examene de absolvire nu au obţinut
diplome;
– Dentiştii autorizaţi în
1923 şi infirmaţi în 1924 şi care, din
diferite motive nu şi-au putut legaliza situaţia pe baza legii din 1930;
– Dentiştii care, la data
publicării în Monitorul Oficial a prezentei legi, au vârsta de 35 ani împliniţi
şi care nu au fost autorizaţi în 1923 şi au o practică de cel puţin 15 ani.
Această categorie va trebui să susţină un examen în faţa unei comisiuni numită de Ministerul Sănătăţii.
Cei care nu vor reuşi la acest examen de liberă practică vor avea dreptul să
urmeze un curs de specialitate de 6 luni
(sic); dacă nu vor reuşi (la examen, nici după acest curs scurt, n.n.) – rămân
tehnicieni dentari (…);
Prin acelaşi decret-lege
se desfiinţează titlul de „liberă practică redusă a dentisticei“, iar dentiştii
care în baza legilor anterioare au obţinut dreptul de practică pe bază de
diplome, ca şi cei care vor absolvi şcolile dentare de şase luni de pe lângă
facultăţi se vor intitula „dentişti diplomaţi“ (…)
Dentiştii sinistraţi din
orice cauză de război sau deportaţi, care în aceste împrejurări sunt în
imposibilitatea de a produce actele ce le-ar fi avut pentru dovedirea
drepturilor lor, vor putea prezenta comisiunilor instituite prin această lege, acte de notorietate atesate pe a lor răspundere
de către martori, medici primari de judeţ, oraş sau comună, medici stomatologi
sau dentişti autorizaţi din localitatea în care solicitatorul a practicat
dentistica7. Textul articolelor din decretul-lege, pe care l-am
subliniat cu litere cursive, facilita, credem, deschiderea unei portiţe pentru
abuz, impostură şi revenirea la acea unică preocupare a extracţionistului în
halat alb, de a răspunde unei solicitării de sorginte comercială a clientului: Ştii s-o scoţi? Scoate-o!
aPentru
identificarea persoanelor am păstrat doar prenumele
bAdresa
poartă nr. Registraturii Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale: „00185
– 9 JAN 1930“.