„Numele şi prenumele lui, scrie Vlaicu Bârna, trezesc rezonanţa celor pomenite în legendele apocrife din aria Bizanţului. Nume împerecheate de rege şi de mag“. A fost pictor, desenator, critic de artă, ilustrator de carte, ceramist, decorator, scriitor. (...)
Viaţa nu l-a dăruit cu ani mulţi – abia 29 – dar el a dăruit lumii româneşti zeci de tablouri, sute de desene, numeroase articole de critică de artă din care transpare crezul său că „traducerea“ pe pânză a unui subiect ales de artist înseamnă să trezeşti interesul privitorului, să-l faci „să vadă“, convins că „nevoiaşii ce nu pot să urce (pe culmile înalte ale artei – n.n.) să nu creadă că arta se va scoborî la dânşii“. Intransigenţa tânărului artist este necruţătoare cu… împleticiţii din căile spre artă.
Venit pe lume la 26 februarie 1880 într-o modestă familie de armeni din mahalaua bucureşteană Silvestru, Apcar Baltazar este (după terminarea Şcolii primare Caimata şi respectiv a Gimnaziului „Cantemir Vodă“ – nu ca în zilele noastre când avem doctori, în te miri ce, fără liceu) bursier la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, clasa prof. G. D. Mirea (între 1896 şi 1901). Debutul expoziţional şi-l face în 1903 la Tinerimea artistică şi, tot din acelaşi an, începe seria de cronici şi articole dedicate artelor plastice, în cea mai mare parte publicate în jurnalul „Voinţa Naţională“ dar şi în „Viaţa românească“.
La 26 septembrie 1909 a plecat „să moară puţin“.
Se părea că vremea (uitucă) îl va lăsa uitării. Nici n-ar fi fost prea de mirare într-un secol ocupat până peste poate cu două războaie mondiale, cu tăvălugul unui comunism care nu „se închina“ (în artă, desigur!) decât la mulgătoarea fruntaşă cu secera-n cui şi la demolatorul (cu ciocanul) al lumii cu parfum al străzilor şi busuioc la icoane; cu aroganţa unui capitalism rămas undeva, dincolo de un zid (căzut şi el sub ciocane de toate rezonanţele într-un decembrie ’89) şi fericit să-şi petreacă norocul în cercul-ţarc al banului atotputernic.
Şi totuşi, prin cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea, un Petru Comarnescu, om de aleasă cultură, critic de artă de stirpe rară, avea să publice la ESPLA monografia A. Baltazar, evidenţiind faptul că din cele peste 300 de lucrări rămase de la artistul pictor (şi în special din cele 57 de uleiuri şi 218 desene care au fost expuse la retrospectiva din 1936), o bună parte a ajuns în patrimoniul statului, altele în colecţii particulare din ţară şi străinătate, şi altele deopotrivă (dintre cele mai fără noroc) au fost date dispărute sau distruse în timpul celor două conflagraţii mondiale – inocente „victime colaterale“ în jocul de-a moartea de care mai marii omenirii par a nu se mai sătura – ele, victimele care doar despre frumuseţea lumii puteau depune mărturie.
Şi au trecut ani o sută de la dispariţia omului Apcar Baltazar şi, iată-ne acum, graţie eforturilor reunite ale Academiei Române (Cabinetul de stampe), Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului Municipiului Bucureşti şi colecţionarilor de artă din România (cu precădere dlui E. Uzunov) la o emoţionantă confruntare cu arta pictorului Apcar Baltazar, a cărei modernitate trebuie să fi intrigat în epocă „cohortele de practicieni ai picturii, majoritatea epigoni sterili ai lui Grigorescu, cu trena admiratorilor cu tot“, cum consemnează în catalogul expoziţiei de la Galeria Dialog, Primăria Sectorului 2, dna Ruxandra Garofeanu.
Cum i se părea că pictura sa ar mai avea nevoie şi de tălmăcire prin cuvinte pentru a fi înţeleasă de „neluminaţii“ săi contemporani, pictorul şi-a exprimat prin scris ideile despre rolul artei, militând pentru abolirea distincţiei între artele majore (pictura, sculptura, grafica) şi cele minore (decorative, ceramică, textile) întru instaurarea frumosului (idei rămase din nefericire fără finalitate dacă asistăm astăzi – mai cu seamă – la adevărate orori „artistice“ precum unele dintre acelea care ne tot reprezintă ţara pe la expoziţii internaţionale.
Arta lui A. Baltazar a început cu desenul – „acest abecedar al picturii pe care mulţi din cei ce colorează o pânză au naivitatea să-l creadă mai puţin indispensabil decât se pretinde“, s-a desăvârşit prin studii, a înflorit în culoare.
Cerşetorii săi, peste care pogoară o lumină de sus, par doi magi dintre aceia „porniţi după rază“, Uliţa în sat spune de-o tihnă blândă în care şi gardului de uluci i-ar prii să se aştearnă la umbră a aţipire, în locul acela în care parcă nu se întâmplă nimic? Nimic? Dar copila aceea din mijlocul uliţei unde s-o fi ducând? Să ducă vreo veste? Să afle vreo veste? Umbra ei o urmează tăcută, măsurând îngustimea drumului.
Haimanalele – cocote de mahala – par rude (deloc sărace!) ale faimoasei La Goulue din cabaretele pariziene în care-şi făcea veacul (ce scurt mai e şi veacul uneori, deşi, în clipa lui se prinde nemurirea!) Toulouse-Lautrec, înveşnicind-o.
Şi Fată dormind parcă aduce cu dansatoarele lui Degas abandonate somnului după truda lor de albe „zburătoare“ exilate pe pământul cu oameni împleticiţi de greul absintului (aurolacul rătăciţilor prin viaţă din vremea noastră „cu lumea cea mai bună dintre toate lumile posibile“, cum ar fi zis Voltaire cu surâsul lui subţire, nu-şi arătase întreaga strălucire, nici savoarea deschizătoare de paradisuri artificiale); Copil în soare rămâne inocenţa senină, „aproape ca nimicul/singurul lucru fără de pată“; Soldaţi noaptea trimit spre George de la Tour, cu jocul de umbre şi lumini în care „se aude“ geamătul, frângerea flăcărilor. Autoportretele – documente de identitate pentru vămile timpului dinspre noi, de după noi…
Dacă celelalte acte s-ar fi pierdut şi n-am avea în faţă decât lucrările semnate (sau cel mai adesea nesemnate şi totuşi recognoscibile ca aparţinând artistului) Apcar Baltazar, cine ar crede că drumul lui sub soare n-a măsurat decât 29 de ani!
„La valeur n’attend pas le nombre des années“ – ne ajunge ecoul crezului lui Don Rodrigue – „Cidul“ lui Corneille de prin secolul Regelui-Soare – care iată, îşi dovedeşte valabilitatea când numele lui Apcar Baltazar cu valoare se înscrie în Arta românească – el armeanul-român dintr-o mahala bucureşteană intrată în Palatul Artei pe poarta mare.
