Perfecţiunea rămâne
un mit.
Nu mi se întâmplă des
să merg la filme science fiction, dar accept provocările atunci când sună încurajator,
mai ales în condiţii tehnice impresionante. Elysium are datele
necesare unui blockbuster, de la
numele sonore de pe generic până la nebunia efectelor speciale. Matt Damon,
Jodie Foster şi încasări record în primul weekend în America. Cu atât mai mult
cu cât distribuţia a fost asigurată de Sony Pictures şi TriStar Pictures.
Surprinzător, subiectul a fost mult mai bine închegat decât cel din Ziua Z,fără prea multe încropeli supărătoare, poate doar cu un final prea
lungit, câteva clişee pe alocuri (dar la care te aştepţi şi pe care ţi le asumi
ca spectator odată intrat la un asemenea film) şi efecte sonore suficient de
puternice pe care să le simţi direct în stomac.
Începutul filmului te
duce cu gândul la 2001: Odiseea Spaţială
a lui Kubrick. Neil Blomkamp a reuşit să construiască o atmosferă stranie,
dezolantă, apocaliptică. Un Los Angeles în pragul colapsului hipnotic: oamenii
se mişcă robotic, chipurile cadaverice sunt triste şi speriate, oraşul este
suprapopulat, bolnav, cu resurse aproape epuizate. Predomină un gri metalic tăios
şi ameninţător, fără speranţă şi prea multe şanse de supravieţuire. Practic,
lumea s-a împărţit drastic şi dramatic. Există doar două clase sociale: aceşti
prizonieri ai propriilor destine şi cei bogaţi, fericiţi aflaţi pe staţia spaţială
Elysium – construită într-un alb imaculat, perfect, senin şi fără griji. Dar
cum este de aşteptat, accesul
este limitat pe Elysium şi desigur că numai acolo
se află antidotul tuturor nenorocirilor care afectează oamenii de rând. Un stat
în stat, o lume perfectă care controlează restul lumii şi se protejează straşnic.
Jodie Foster este femeia de fier, guvernatoarea absolută – secretarul general
Delacourt. O simplă ridicare de sprâncene şi totul poate exploda. Fără remuşcări,
fără ezitări. Desigur că fructul interzis îi împinge pe muritorii de rând aflaţi
în pragul disperării să lupte încontinuu cu plaga extinsă pe Pământ şi să forţeze
mâna destinului fragil. Dar orice tentativă va fi pur şi simplu spulberată.
Singurul care îi poate salva este Max (interpretat de Matt Damon), constrâns să
accepte misiunea vieţii lui. Preţul va fi mult prea scump, dar, ca în orice
film de o asemenea amploare, nimic nu mai contează când scopul este atât de
nobil.
Echipat mai ceva ca
un robot, transformat şi aproape mutilat, Max luptă cu forţele Elysium în
speranţa salvării planetei. Desigur, enunţat ca atare, subiectul pare măreţ,
demn de efecte speciale şi fără prea multe subtilităţi. Şi totuşi, partea bună
a lucrurilor este că te provoacă să analizezi: utopiile rămân în cele din urmă
idealuri măreţe. Perfecţiunea nu rezistă, nu se poate susţine, întotdeauna va
exista veriga slabă care să rupă lanţul, iar pe măsură ce se dezlănţuie haosul
realizăm, de fapt, fragilitatea lumii.
Dincolo de mesajul
direct social, Elysium militează clar pentru dispariţia
oricăror graniţe, pentru libertatea de alegere a sistemului de sănătate, pentru
egalitatea claselor sociale. Poate că începutul filmului este neclar şi
alunecos, fără să stabilească cu exactitate datele problemei: cum de s-a ajuns în
pragul colapsului, dar de îndată ce Matt porneşte în misiunea vieţii sale, atenţia
se 
concentrează asupra acestuia. Utopic până la final sau nu, spaţiul Elysium poate colapsa în orice moment.
Filmul transmite emoţie într-un fel aparte şi, nu în
ultimul rând, are doza cuvenită de romantism (căci oricât de robotizat este
Max, are un punct slab – Frey şi fiica acesteia, grav bolnavă, pentru care va
face tot posibilul să ducă la bun sfârşit misiunea imposibilă). Fără a se dori
foarte pretenţios, dar cu decenţa unui film science fiction, Elysium vorbeşte la nivel microscopic
despre drama omenirii în pragul colapsului moral şi fizic. Pentru că dincolo de
orice plăgi, boli avansate mai mult sau mai puţin vindecabile, depresia şi
imposibilitatea morală nu sunt uşor de depăşit ori de tratat.
