Pentru
cine îndrăgește cu adevărat istoria și în mod particular pe cea a medicinei,
reeditarea biografiei lui Levaditi, celebrul cercetător inframicrobiolog și
medic cu rădăcini și formare universitară în țara noastră (născut la Galați, în
1874), constituie o modalitate sintetică și agreabilă de rememorare sau
descoperire a unui trecut fără de care succesele de astăzi – atâtea câte sunt –
ale prevenirii și vindecării multor boli, nu ar fi fost posibile. În același
timp constituie și oportunitatea de a aduce un omagiu virtual antecesorilor,
deoarece, fără de inteligență, pasiunea aflării adevărului, devotamentul
acestora – plătite uneori cu sacrificiul propriilor vieți – progresul ar fi
întârziat ori s-ar fi înregistrat un regretabil decalaj între medicină și
restul disciplinelor științifice sau al tehnologiei. Fiecare nouă observație,
fiecare descoperire contează, căci în medicină are loc mai degrabă o evoluție
și mai rar o „revoluție” – chiar și aceasta din urmă fiind rezultatul unor
acumulări succesive de reușite și de involuntare greșeli, dar cu virtuți
corectoare.
Datorăm
recenta reapariție intitulată Viața lui Constantin Levaditi
(Editura Academiei Române, 2017) cercetătorului științific Radu Iftimovici,
cadru didactic universitar, iatroistoriograf, memorialist, biograf, dramaturg.
Prima și laborioasa redactare dimpreună cu acad. Ștefan S. Nicolau, datează din
1966, iar publicarea – în 1968, sub auspiciile Editurii Științifice.
Mi-a
lipsit din bibliotecă volumul de-acum douăzeci de ani, mă bucur de acesta abia
acum, sesizând totodată, din notele de subsol și informațiile bibliografice,
aduceri la zi și completări, ceea ce, până la proba contrarie, definește
reeditarea ca una ne varietur. Un motiv în plus de a recomanda cartea
cititorilor, la care adaug faptul important că studiile cele mai pertinente
asupra lui Levaditi (publicate de-a lungul anilor, inclusiv în presa străină de
specialitate) au ca semnatar tot pe Radu Iftimovici, iar sursele la care
apelează sunt de primă mână. Între acestea, interviuri (cu: soția, Elena Istrati
Levaditi, Ștefan S. Nicolau, colegul parizian al lui Levaditi, cercetători din
Institutul Pasteur care l-au cunoscut ș.a.), scrisori, extrase ale unor lucrări
originale, precum și alte documente autentice, de acces nu tocmai facil.
Cartea
detaliază cronologic, după regulile artei biografice și talentul scriitoricesc,
viața lui Constantin Levaditi, copil orfan și sărac care, biruind – astăzi de
neimaginat pentru cei mai mulți dintre tineri – vicisitudinile condiției
sociale, cu inteligență, agerime spirituală, imaginație, voința de a reuși,
muncă fără preget după un program ferm urmărit, devine un faimos microbiolog și
virusolog, o glorie a Institutului Pasteur (unde a fost discipol și prieten al
unor mari oameni ai științei secolului trecut, precum: Paul Ehrlich, Émile
Roux, Elie Metchnicoff/ I. Mecinikov – laureatul premiului Nobel din 1908,
Victor Babeș, I. Cantacuzino, marele dermatolog de mai târziu, Ștefan Gh.
Nicolau ș.a.), ocupând astfel un loc binemeritat în dicționarele ce indexează
numele marilor savanți ai medicinei moderne. A fost apreciat încă din junețe de
profesorul oftalmolog Nicolae Manolescu, de medicul și chimistul C. I. Istrati,
președinte al Academiei Române, care i-a devenit și socru, de Iuliu Moldovan,
epidemiolog și creatorul disciplinei de Sănătate publică în țara noastră, de
mulți savanți de renume și alte personalități ale timpului, care i-au devenit
prieteni (între care Nicolae Grigorescu și Constantin Brâncuși).
Levaditi
are contribuții esențiale în studiul virusului poliomielitei, cercetări care au
facilitat ulterior prepararea vaccinului împotriva acestei maladii. A
fundamentat științific descoperirile lui Fritz Schaudinn și Hoffman –
descoperitorii spirochetei luesului (împreună cu M. Manouélian a perfecționat
metoda lui Ramon I. Cajal de evidențiere a spirochetelor în țesuturi) și a
evaluat tratamentul cu bismut al acestei boli; a semnalat legătura dintre
virusuri și unele forme de cancer.
Realizarea
biografică exemplară a lui Radu Iftimovici reconfirmă, de asemenea, faptul că
în trecut tinerii cu o înzestrare intelectuală solidă, dar și muncitori erau
sprijiniți de stat care, prin diverse instituții, îi stipendia sau le
acorda burse, iar profesorii, deloc urmăriți ca astăzi de teama concurenței
„celor care vin din urmă” ofereau cu bunăvoință scrisori de recomandare către
omologi străini ( de exemplu Victor Babeș către academicianul Charles Bouchard,
Albert Charrin, profesor la Collège de France și Mecinikov, ori Istrati – către
Armand Gautier, chimist celebru.)
Pornit
„de jos”, Constantin Levaditi va ajunge membru al Academiei Române, dar și a
celei de Medicină din Paris, doctor honoris causa al multor universități
europene. A publicat de tânăr în reviste prestigioase rezultatele
cercetărilor sale, ceea ce l-a făcut cunoscut specialiștilor domeniului său,
fiind totodată distins cu numeroase premii.
Sărăcind
voit textul acestei semnalări, în scopul de a păstra intactă curiozitatea
potențialului cititor, opinez că mai amplele și interesantele capitole sunt
acelea descriind perioada pariziană de formare a lui Levaditi; apoi „Expediție
în infernul scandinav” (la rugămintea lui Roux și a guvernului francez, în 1912
pleacă în Suedia, unde se declanșase, ca și în Norvegia, o virulentă epidemie
de poliomielită și unde, inițial va fi considerat ca un „învățăcel”…; apoi
controversa cu Simon Flexner, care susținea transmiterea bolii prin insecte, în
contradicție cu ipoteza lui Levaditi și Carl Kling – pe cale digestivă.
Ulterior, pe baza experienței scandinave, Levaditi, îndrăgit în final de
colegii suedezi, va scrie o monografie despre poliomielită, propunându-i cu
eleganță lui Kling să semneze el ca prim-autor. „Chestiune de prietenie,
chestiune de veche curtoazie pariziană!”). Munca depusă în legătură cu
Salvarsanul „În zorii apariției chimioterapiei” (Levaditi, C. Twort, M. Launoy
aveau să observe că unele protozoare parazite pot câștiga cu timpul o
rezistență totală la preparatele împotriva lor) și desigur, experiența
răvășitoare din Primul Război Mondial (Levaditi, ofițer-medic în armata
franceză) și apoi din cel de-Al Doilea.
Tulburător
este și capitolul „Încercări nereușite de întoarcere în patrie”. Constantin
Levaditi a dorit să se întoarcă în țară ca profesor la Facultatea de Medicină
din București, mai ales că în principiu fusese sprijinit de consiliul
profesoral. Dar, conjunctura politică nu i-a fost favorabilă, cu toate
demersurile făcute de Victor Babeș. S-a înscris atunci la concursul pentru
ocuparea Catedrei de bacteriologie de la Iași. Același eșec, cu toată susținerea
argumentată a savanților Babeș și Gh. Marinescu. Este citată Elena Levaditi,
aceasta își amintește vizita unui „domn” din București care, „deplângând
pasămite manevrele politicianiste din țară, l-ar fi avertizat (pe savant) cam
așa : «… ce rost are să vă repatriați când aici aveți o situație atât de bună ?
Aveți un renume european, ce rost are să-l îngropați în Iași ? Și-apoi, după
cum am auzit în unele cercuri medicale, ați putea fi victima unui accident
comandat»”. În cele din urmă, Levaditi va fi chemat la Facultatea de Medicină
din Cluj, nu însă de Guvern, ci de „Consiliul Dirigent al Transilvaniei”, mai
ales după ce profesorii maghiari au refuzat „Jurământul de credință națiunii
române” (după Marea Unire) și s-au retras în Ungaria, lăsând studenții fără Alma
Mater. Dar „luând cu ei nu numai o parte din aparatura și sticlăria de Jena
a laboratoarelor (foarte bine utilate) ci și întreaga arhivă”. Parcurgând
volumul, cititorul va afla, cu „sufletul la gură”, cum și din ce pricini a luat
sfârșit, nu după mult timp, demersul de repatriere: revenirea în Franța a lui
Levaditi! „Iată deci că și România anilor ʼ20–ʼ30 nu avea nevoie de oameni de
știință „de calibru” care-i eclipsau pe cei ziși „înregimentați”. În prezent,
după 100 de ani de la ultimul afront făcut lui Levaditi, autoritățile din
mândra noastră țară au descoperit, în fine, cum trebuie să procedeze cu acești
lunatici: „îi exportă”, încheie autorul – aducând în actualitate amintitul
capitol. Marele savant a murit în urma unui cancer gastric metastazat, în anul
1953.
