Pentru sistemele de sănătate din Europa,
criza financiară nu a avut ca efecte numai reducerea bugetelor, temporizarea
investiţiilor, introducerea sau creşterea coplăţii, apariţia unor taxe ori
restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări. Printre consecinţele
acesteia se numără, în unele cazuri, şi intensificarea migraţiei personalului
medical. La Forumul European de Sănătate
Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele
negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a
tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datele prezentate periodic de către CMR,
de fiecare dată mai alarmante, reiese că, de la accederea în UE, în jur de
13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.
Am vrut, aşadar, să aflu de la John Dalli,
comisarul european pentru sănătate şi consumatori, cum priveşte Comisia
Europeană acest fenomen şi ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa
„Vieţii medicale“, la ultima conferinţă de presă din cadrul EHFG: „Suntem
foarte îngrijoraţi de problema migraţiei personalului medical. Am fost marţi (n.n. – la 2 octombrie, pentru lansarea
Planului naţional pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar
acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul Sănătăţii şi
cu primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migraţiei
personalului medical. (…) Comisia încheie acum un studiu cerut de Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situaţie. Văd în
acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarităţii: state membre mai puţin
bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea
personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre,
pierzând investiţia pe care au făcut-o în aceşti oameni şi, din câte mi s-a
explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică
întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenţii care fac un
marketing agresiv în astfel de ţări. Urmărim deci această problemă, pentru care
va trebui să găsim soluţii. Ar trebui, în primul rând, să stimulăm tinerii din
statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că şomajul este
ridicat în rândul acestora, dar, în acelaşi timp, avem mari deficite în profesiile
din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri, uneori chiar
din partea profesiilor, de teama competiţiei, şi să rezolvăm aceste probleme,
nu doar să vorbim despre ele. Deci, să creştem forţa de muncă indigenă din sănătate
în fiecare stat membru, aceasta este soluţia reală. Apoi, să îmbunătăţim şi să
investim în sistemele sanitare din ţări precum România, pentru ca personalul
sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile ţări, fiindcă nu doar banii
sunt cauza migraţiei, ci şi faptul că profesioniştii din sănătate simt că dacă
rămân în ţara lor nu pot evolua – nu au echipamente, nu au infrastructura
adecvată…“.
Să observăm, pentru început, că întâlnirile
din România pe care oficialul european le menţionează au fost cu primul
ministru şi cu… Ministerul (nu ministrul) Sănătăţii. Într-adevăr, chiar în
acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai
îşi anunţase demisia, lăsând instituţia într-o situaţie greu de înţeles pentru
un oaspete străin. De altfel, dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora
pentru „Viaţa medicală“, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de
la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor
miniştri. De atunci, s-au mai adăugat trei… Oricât am vrea să credem că miniştrii
vin şi pleacă, dar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca
nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că
bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de
stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează.
Revenind însă
la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă
depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta
mustră – desigur, fără să facă nominalizări – statele bogate pentru ademenirea
medicilor şi mângâie pe creştet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea,
ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de
simplu? Într-o Europă a performanţei prin competiţie şi a liberei circulaţii,
este de aşteptat ca ţările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană
înalt calificată. În timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (şi,
ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăţi informale), condiţii precare,
lipsă de consideraţie şi apeluri patriotice demodate, alte state propun
venituri normale pentru pregătirea şi experienţa profesională într-un domeniu
vital, infrastructură modernă, respect şi atmosferă europeană. Promovarea agresivă
a străinilor primeşte deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care
se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agenţiile
de recrutare sunt vânătorii iar medicii noştri – vânatul, statul român se
plasează, consecvent, în rolul gonaciului.